Despre viață și moarte

Ieri, printre ”picăturile” drumeției prin pădure, am purtat- online și offline- o discuție despre sinucidere și despre moarte, în general.

Un articol despre o tânără olandeză care a primit  acceptul de a se sinucide din pricina unei depresii cronicizate m-a făcut să dau o replică online și să încep o conversație ”in real life” pe acest subiect dificil.

De ce?

Fusesem pur și simplu iritat de replicile autosuficiente (de genul celor pe care le tot scrisesem și eu anii trecuți) pe acest subiect: eutanasia medicală este ceva din oficiu rău iar oamenii care o cer sunt niște ”lași”, care ”nu luptă”, etc..  Nu doar că nu mai împărtășesc această viziune, dar îmi dau seama și de falsitatea și ipocrizia ei creștină.

Discuția nu trebuie să fie despre sinucidere, mi-am dat seama, cât despre moarte și despre agățarea disperată de viață, cu orice preț.

Evident, toți vrem să trăim. Însă nu este dificil să ne prindem că singura certitudine din viața noastră este aceea că vom muri. Restul ține de credință, posibilități și de probabilități.  Nu știu dacă voi reuși să fac ceea ce mi-am propus să fac peste o oră (dar e probabil să plec spre biserică, cum mi-am plănuit), nu știu cum voi fi diseară, dar e posibil să am chef să beau un pahar de vin, cred că după slujba de Paști voi merge la o șaorma cu prieteni dragi… Singurul lucru cu adevărat sigur este acela că la un moment dat voi muri. Iar experiența aceasta finală o vor avea toate ființele vii din jurul meu (oameni, animale, plante).

Ce facem noi?

Ne blocăm în fața gândului morții și transformăm viața într-un soi de scop disperat în sine.

Pur și simplu refuzăm moartea (de parcă am putea să o facem), ba chiar o ….condamnăm, o marginalizăm, în loc să ne-o facem, pe cât posibil, prietenă.

A evita moartea a devenit un soi de scop în sine.

Și dacă în miile sale de ani de istorie, umanitatea nu a putut evita eficient pentru mult timp moartea, modernitatea a obținut niște rezultate bune.

În ultima 100 de ani, doar, medicina, știința și tehnologia au evoluat cu un singur scop: să ne trăim cât mai „plenar” și cât mai lung viețile. Și, indubitabil, ne-a reușit lucrul acesta.

Dar am învins moartea? Nu. Ca în ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, propria moarte ne așteaptă cu răbdare, mai ales că știe că deși ne-am prelungit viețile noastre extravagant de mult, deși trăim în veritabile bule medicale și cosmetice care să ne dea iluzia nemuririi și tinereții, la un moment dat vom ceda și vom veni la ea.

Pentru că, acesta este secretul, omul nu este nemuritor și moartea, deși ne sperie, ne poate fi un prieten foarte bun.

Dacă nu ar fi moartea, lumea aceasta ar arăta ca un Iad. Doar finitudinea noastră ne permite să fim oameni și nu demoni. Și nu e dificil să vedem de ce cruzime este în stare natura umană, așa muritoare, cum este ea.

La fel, moartea este un liman, un alean spre care mergem, ideal împăcați, de cele mai multe ori timorați, după o viață care obosește.

Căci viața obosește.

Iar prelungirea ei nenaturală este și mai obositoare. A fugi de moarte presupune, deci, un preț.

De aceea nu este o întâmplare că, în ciuda războaielor din toată lumea, numărul celor care aleg sinuciderea este mai mare decât al victimelor războiului (un paradox al modernității și al prosperității).  De aceea nu este o întâmplare că tocmai în societățile cele mai prospere, sinuciderea este o opțiune la care se apelează mai des.

Adevărul, știu, neplăcut, este acela că majoritatea dintre noi nu ar trebui să trăiască cât trăim.  În alte epoci, majoritatea am fi sfârșit viețile în primii ani de după naștere sau până la 30- 40 de ani.

Însă acum trăim. Acest lucru duce, ca în cazul lui Bilbo Baggins, dacă mai țineți minte cartea sau filmul, la un sentiment tot mai acut de înstrăinare.

Suntem obligați să trăim experiențe pe care nimeni altul din istoria de până la noi nu le-a mai trăit. Suntem epuizați, storși, de această lume prelungită agonic, în care trăim.

Majoritatea suntem prea speriați de moarte, încă, ca să avem curajul sinuciderii. Și atunci ne refugiem în diverse forme de anestezie care să ne ajute să ne trăim lungile vieți.

Un segment important din populația civilizată a lumii trăiește într-o depresie continuă, anesteziată de telenovele și seriale care ne ajută să ne treacă timpul cu poveștile altora.
Ați remarcat, cred, triumful serialelor. Practic, un om, dacă ar avea curajul introspecției, descoperă că a ”pierdut” (cumulat) zile întregi, săptămâni întregi din viața lui doar privind la poveștile imaginare ale altora.

De ce am pus ghilimele la ”pierdut”? Pentru că de fapt nu am fi trăit altfel acele săptămâni și viața noastră, deși nu a avut un sens, de exemplu, că am stat 75 de ore privind Game of Thrones. Adevărul dramatic e acela că viața noastră ar fi fost mai searbădă, dacă NU am fi stat 75 de ore să ne uităm la serialul acela.

Alții beau. Băutul este și el un anestezic care nu este împotriva morții ci…al vieții.

Alții- tot mai mulți- se droghează. Și aceasta este o anestezie și o evadare din viață.

Alții se refugiază în „salvarea” altora.

De altfel, a ”salva” a devenit un soi de obsesie a modernității.

În toamnă discutam cu o prietenă psihiatru despre exact acest subiect. Fusesem de-a dreptul oripilat după ce văzusem reacția oficială (medici, polițiști, sistem) după o tentativă de sinucidere.  Persoana respectivă a fost tratată mai rău ca un infractor de drept comun. Pur și simplu drepturile sale se suspendaseră iar acțiunea de ”salvare” și tratament a fost o succesiune de abuzuri și stupidități.

Dar nu numai sinucigașul este „salvat”. 

Există un soi de obligație morală auto-indusă de a prelungi agoniile doar de frica morții. Oameni sunt ținuți în stări vegetative sau într-un soi de anestezie continuă, doar pentru satisfacția că le-am ”învins” moartea. Tragică și tembelă victorie….

Morala noastră nu poate concepe că moartea nu doar că nu poate fi învinsă, ci că sunt victorii ce nu trebuie obținute, căci prețul lor este de fapt dureros de mare.

Acum revin la cazul tinerei olandeze de 29 de ani care a decis să se eutanasieze.  Suferă de o depresie severă cronică. Viața ei este/a fost funcțională doar în măsura în care își fac, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, efectul pastilele.

Verdictul medical a fost dur: să nu își facă iluzia că va fi ”normală”. Brusc, trăind într-o țară cu o speranță de viață ridicată și în creștere, fata a conștientizat că viața ei va fi lungă și nefericită, cu singura speranță că vor apărea droguri mai puternice și mai eficiente care să îi inhibe temporar depresia.

Desigur, putea să aleagă să înfrunte această viață. Însă până la 29 de ani își dăduse deja seama că nu poate: nu a putut să termine studiile din pricina depresiei, nu și-a putut găsi un loc de muncă, nu a putut să își găsească o cărare care să îi permită să fie funcționabilă în suferința ei.

Dacă ar fi făcut-o, ar fi continuat să aleagă să trăiască ca….majoritatea dintre noi, într-o noapte lungă și gri (o, de ar fi neagră!), întreruptă de mici escapade în lumină.

Boala ei a fost/ prea crudă ca să îi permită ”luminișuri”.

Același lucru este valabil și cu suferinzii de alte boli, degenerative sau terminale. Mulți dintre ei sunt blocați într-o stupidă și inutilă suferință de diverse teorii moraliste creștine cum că sinuciderea este cel mai grav păcat, că moartea trebuie evitată cu orice preț.

Dar sunt aceste teorii moraliste creștine chiar creștine?

Ce suntem noi creștinii? Popor al credinței în înviere.

Dar e posibilă învierea fără moarte?

”Acolo unde nu intră moartea, nu poate intra și învierea”, spunea odată părintele Ioan Buga, sintetizând teologia creștină.  Și adevărul dramatic este că de multe ori împiedicăm învierea crezând că învingem moartea prin menținerea unui surogat de viață în priză…..

România- ultimul bal

Degenerarea unei societăți -oricare- este manifestă atunci când elitele din acea societate nu mai sunt cele care conduc.

Lucrul acesta este valabil și în democrații, și în dictaturi.

O democrație sănătoasă este cea în care vulgul alege dintre elite, nu când își alege lideri după chipul și asemănarea lui.

Orice democrație în care liderii sunt aleși pentru defectele lor, nu pentru calități, se condamnă singură la moarte.

O dictatură sănătoasă este una tehnocrată, în care dictatorul politic-ideologic are un rol de dirijor și de imagine. Orice dictatură în care tehnocrații sunt înlocuiți de idioți loiali, se condamnă singură la moarte.

Situația din România este gravă pentru că pur și simplu asistăm la o disoluție a tuturor formelor de autoritate legitimă.

Nu doar clasa politică este într-o degenerare continuă și imposibil de oprit.

Puteți privi spre mediul academic și vedeți aceeași situație.

Priviți spre culte și aveți aceeași situație.

În noaptea de Paști, arhiepiscopul romano-catolic de București a ținut să înceapă predica pascală cu salutarea servilă a „domnului ministru secretar de stat pentru culte”. Toată predica a fost de fapt un text citit chinuit, arătând limitele intelectuale, retorice, teologice, ale celui ajuns arhiepiscop-mitropolit și …”elita” romano-catolicismului românesc.

A doua zi, primeam un clip video cu o scenă îngrozitoare de la arhiepiscopia Romanului, unde mitropolitul Teofan al Moldovei și colegii săi de episcopat din Mitropolia Moldovei și…secretarul de stat pentru Culte, participau la un amestec de serbare nord-coreeană și kitsch rustic, prilejuit de ziua de naștere a arhiepiscopului Ioachim.

Niște copilași în costume populare au fost puși să cânte un cântecel elogiativ la adresa sărbătoritului, înspre bucuria participanților.

Pe masă trona un tort de un kitsch monumental: în formă de mitră arhierească.

Secretarul de stat pentru Culte este el însuși un om ale cărui singure virtuți țin de submisivitatea sa aproape bdsm față de un stăpân: patriarhul Daniel Ciobotea.

Vă dați seama că trebuie să fie un chin ca după ce ai spart la 2 noaptea ouăle arhiepiscopului catolic de București, în câteva ore să ajungi să elogiezi ouăle arhiepiscopului de la Roman….

Dar un sistem epuizat intelectual și moral se ține de obicei doar astfel, prin hărnicia paranoiei (dacă nu mă duc, ce va zice?) și hărnicia ipocriziei (laudă-l că nu strică)….

Astăzi dimineață am văzut imaginea de start de campanie a lui Piedone.

Un om cu o icoană în brațe, Biblie și gogoși pe masă, lăutarul la ureche, niște ”splendizi” adidași roșii ca focul în picioare, pe fundalul unor tarabe cu haine de la turci….

Piedone este însă participant la o bătălie politică care arată epuizarea resurselor administrative în chiar capitala țării. Luptă cu actualul primar, un personaj ce nu este kitsch, dar sigur vine dintr-un tablou suprarealist, dintr-un film cu persoane cu grav retard psihic.

Un al treilea candidat care se bate pentru primărie este un personaj atât de șters, de fad, de lipsit de personalitate și de mânjit în afaceri ”medicale”, încât ….da, adidașii roșii ai lui Piedone sigur au mai multă forță electorală decât el.

Însă atât au găsit în rezerva lor de cadre principalele două partide din România. Și asta spune totul.

Atmosfera este aceeași peste tot.

Privind spre euro-parlamentare, principalele partide din România merg punând în frunte două caricaturi.

Ai putea chiar să spui că dacă ar fi fost o inteligență în spate, suntem victimele unei ironii reușite. Dar probabil este doar umorul negru al destinului.

Pe de o parte ai o caricatură a degenerării tradiționale: chipul desfigurat al unui mitocan bețiv și corupt- Tudose.

În tandem cu el, apare caricatura grotescă a țăranului parvenit, al snobului needucat, al kitsch-ului întrupat pe nuanțe de roz- Rareș Bogdan.

În tabăra opoziției suveraniste ai un circ dacopat de vedete fabricate prin „live”-uri pe Facebook, oameni ale căror singure merite reale sunt acelea că au vociferat pe gustul unui segment – nu cel mai educat- din publicul virtual.

De asta spun că România este într-o fundătură.

E o boală din care nu vom ieși decât prin moarte și…înviere.

Campaniile astea electorale, dar și toate evenimentele oficiale din România, au ceva din caricaturalul trist al petrecerilor de ziua de naștere la patul unui muribund.

Știm toți că pacientul nu e deloc bine, că mai are câteva săptămâni, hai, luni, de viață, abia se mai ține pe picioare, dar i se urează ”Sănătate” (de care nu mai are cum să mai aibă parte) și un ”la mulți ani” (ce nu vor mai fi în viață).

Ba chiar se insistă cu promisiunea că ”vom petrece și mai bine la anul” (probabil la parastas)….

Duminica I din Post- a dreptei credințe

Astăzi ar trebui să ne aducem aminte de importanța teologiei pentru orice creștin, rememorând, cât putem, primii 800 de ani de istorie ai Creștinismului, cu bunele și cu relele lor.

Căci în perioada primelor mari concilii ecumenice, principala lecție pe care o putem extrage este aceea că a gândi, a reflecta, a aprofunda adevărurile de credință creștină reprezintă parte esențială a felului de a fi creștin.

A fi creștin înseamnă a îți cunoaște și trăi asumat intelectual propria credință.

Nu ești creștin dacă nu crezi și nu înțelegi ceea ce spui atunci când rostești Crezul și Tatăl nostru.

Nu ești creștin atunci când faci diverse practici creștine (cum e chiar postul, cum sunt parastasele, ceremoniile funerare, cununia, mersul la biserică, etc.) pentru că ”așa trebuie”, ”așa e datina”.

Nu ești creștin dacă te duci la spovedanie și mărturisești păcate pe care tu nu le înțelegi, ce să mai spunem că ești vinovat pentru ele?, doar pentru că apar în cine știe ce listă/carte/caiet cu instrucțiuni tehnice de tip Ikea, pentru o ”spovedanie bună”.

Nu ești creștin nici dacă nu ești familiarizat cu istoriile Scripturii și ești buimac dacă ar trebui să răspunzi la întrebări simple despre cine a fost Abraham, cine a fost Samuel, cine a fost Saul, cine a fost Isaia sau Avacum.

Despre asta este duminica I din Post: o primă cercetare a cugetului: sunt eu cu adevărat creștin? Sau de fapt nu am habar despre credința mea? Am primit creștinismul ca pe un dat din familie?

Cred eu? Sau pur și simplu respect superstițios niște ritualuri pentru că așa ”e bine” și de frică că dacă nu le respect nu o să mai fie ”bine”?

Profesorul Daniel Barbu

A murit profesorul Daniel Barbu.

Ieri, mă întâlneam, întâmplător, la Ateneu, cu profesorul ce mi-a deschis ochii și gustul pentru teologia ca teologie. Astăzi aflu că viața/moartea m-a despărțit de profesorul care m-a influențat cel mai mult în ceea ce privește ideile: Daniel Barbu.

Stranie coincidență.

Daniel Barbu, profesorul care, politicos ca un nobil englez, erudit ca un filosof german și rafinat ca un intelectual francez, a fost, totuși, unul din cei mai revoluționari gânditori din România ultimelor decenii și, sigur, cel mai curajos teolog român.

Probabil foarte puțini au auzit de el, dar asta nu înseamnă că nu a fost enorm. Iar cei care i-au fost studenți și discipoli știm foarte bine asta.

Daniel Barbu a fost un geniu. Fiind un geniu al erudiției, un aristocrat al spiritului, de o decență și o politețe aproape imposibil de întâlnit în vremurile noastre, a fost condamnat la discreție.

Ne-a influențat major pe cei câțiva care ne-am regăsit pe parcursul său intelectual.

Căci dacă aș vrea să definesc povestea luI Daniel Barbu, ea este un parcurs, un pelerinaj.

Daniel Barbu a fost o într-o căutare continuă, din tinerețea sa de istoric, care interpreta cu un curaj extraordinar frescele din bisericile medievale românești, punând în discuție idei preconcepute și confortabile ideologic, la maturitatea sa de gânditor al politicii și până la etapa curajoasă, aventuroasă, non-confesională a teologului.

A murit la 66 de ani când ar mai fi avut încă multe decenii în care să scrie și să spună multe.

O neliniște a marcat parcursul profesorului Daniel Barbu. O neliniște în căutarea adevărului ca înțeles dar și în căutarea adevărului ca persoană: Dumnezeu.

Modelul și eroul său, chiar și atunci când a candidat la….primăria Bucureștiului, a fost. Iisus. Dar nu Iisus pietrificat sau desenat prin biserici, ci Iisus care provoacă, cel din Evanghelii.

Și cu acest model și erou în cap a avut cea mai curajoasă gândire din România.

O gândire curajoasă și (pentru mine cel puțin) frustrant de discretă. Ne-am ciondănit de câteva ori pentru că nu putea înțelege utilitatea internetului de a împrăștia idei.

A ales tot timpul calea clasică, riguroasă, a cărților.

În ultimii ani, Daniel Barbu a fost focalizat pe tema teologiei Împărăției lui Dumnezeu, care ar trebui să fie inima speranței creștine (dar creștinii bat câmpii cu nemurirea sufletului și….mersul în Rai).

Revoluția creștină, a Împărăției, ce trebuie reactualizată de fiecare dintre noi, este tocmai răsturnarea sistemului de putere al acestei lumi.

Iar asta nu o poți face fără curajul propriei schimbări/metanoia (traduse la noi prin insuficientul termen de ”pocăință”). Devenind o criză pentru această lume, devii un, acesta era termenul preferat al profesorului Barbu, ”agent al Împărăției” în lumea aceasta.

Dar pentru asta trebuie să ai curajul de a nu fi „mainstream” fără să fii un golan, un needucat, un necivilizat. Împărăția este Civilizația cu C mare care trebuie să ia loc acestor civilizații cu c mic, ale lumii acestui veac.

Adevărata revoluție este a iubirii raționale, nu a pasiunilor militante.

În ultimele noastre e-mailuri, când mi-a spus că din păcate cancerul de care suferea nu mai poate fi învins, i-am adus aminte profesorului Barbu de un moment amuzant din timpul doctoratului meu.

Eram într-un stagiu de cercetare doctorală la Roma și îl stresam pe profesor cu diverse e-mailuri administrative.

Nu mi-a răspuns la niciunul, dar eu continuam să îi scriu.

La un moment dat, tocmai trecuse Paștile, i-am scris tot un e-mail cu chestiuni administrative în care l-am salutat cu ”Hristos a înviat”.

A fost singurul mail la care mi-a răspuns:

”Adevărat a înviat!

Daniel B.”

Răspunsese la singurul lucru cu adevărat important.

Daniel Barbu a murit exact în prima zi a Postului Mare după rit bizantin. A murit în credința, speranța și mai ales dragostea față de învierea care, de la Iisus încoace, până la momentul final, în care cei demni de asta vor învia pentru viață și Împărăție, schimbă lumea.

A murit ca un agent al Împărăției. De aceea sunt sigur că va învia.

Este Bacalaureatul inutil?

Din păcate, nu. Este doar periculos.

Un examen care de fapt nu spune nimic despre ce ai învățat sau nu în anii de liceu ci doar, cel mult, despre ce ai tocit în clasa a 12-a și la meditații, a devenit un criteriu important, dacă nu singurul, pentru admiterea la facultate.

Și de asta facultățile primesc ca studenți niște tineri buimaci, care nu știu de fapt ce vocație au, ce își doresc, iar a căror competență intelectuală este redusă, în cele mai multe cazuri, la capacitatea de a învăța cantități de informație inutilă.

De fapt școlile ratează cu brio -și asta pentru că există și presiunea examenului de Bacalaureat, între altele (mai sunt și cele de capacitate)- singurul lucru care contează de fapt pentru o formare intelectuală: o gândire sănătoasă, capabilă de sinteză și speculație sustenabilă rațional și argumentativ.

Nu am nevoie să știu în ce zi și în ce an a avut loc bătălia de la Vaslui. Pentru date și detalii am Google-ul.

Este însă foarte important să știu de ce e importantă această bătălie și să o pot așeza în contextul istoric moldovenesc, românesc, est-european, european….

Un om deștept al vremurilor noastre nu este un om care poate câștiga concursuri de cultură generală. De fapt simpla înmagazinare a informației nu este criteriu de deșteptăciune.

Deșteptăciunea este inteligență speculativă.

Un om deștept al zilelor noastre trebuie să aibă capacitatea de a intui/identifica sursele credibile (în online sau într-o bibliotecă fizică) și să poată integra și compila informațiile găsite acolo.

Dacă se ține atât de mult la un examen de sfârșit de liceu, acela ar trebui să fie redactarea unei lucrări, coerente, argumentate, integrabile în vreunul din domeniile majore studiate în anii de liceu.

Chiar și câteva poezii bune, care arată că în anii de liceu acel elev a citit, și-a educat scrisul, a gândit, ar trebui să fie suficiente. Și ar fi un indicator mult mai bun decât niște examene pe care le treci dacă le tocești.

Iar facultățile să dea examene de specialitate, să fie ele cele care fac o selecție a propriilor lor studenți, pe baza domeniului de specializare.

E aproape imbecil să intri la o facultate, oricare ar fi aceea, doar pe baza Bacalaureatului, sau a Bacalaureatului și a unei scrisori de intenție….

”Bunul român” și amenda

Eu nu am carnet. Îmi tot promit să îmi iau, dar nu am….
Merg cu transportul în comun.
De fiecare dată îmi scot bilet, conștiincios.
Mi s-a întâmplat de vreo 3 ori în viața mea adultă să nu îmi scot bilet -din amețeală, etc.

Ultima dată a fost prin toamnă. Eram la telefon cu maică-mea în timp ce am urcat în autobuz și am uitat să fac biletul.
Cum se întâmplă, atunci a venit și controlul.
Evident, m-am înjurat în sinea mea (eram singurul care merita o ”smetie” verbală), apoi, fără alte comentarii, am plătit amenda.
Am greșit, am plătit….
În spatele autobuzului, un cuplu prins fără bilete a început văicăreala/târguiala/agresarea verbală. Și, foarte probabil, după ce au coborât din autobuz, au și scăpat de consecința amenzii.

Pentru mine, a recunoaște că am greșit și a suporta decent consecințele este singura formă de comportament civic pe care o pot înțelege.
De asta se pare că nu sunt un ”bun român”. Și…sunt și fraier. Mulți mi-au confirmat că doar proștii plătesc amenzi la ITB. Sunt un prost cu doctorat. Bon…

”Bunul român” când este prins că a greșit, începe să se isterizeze și să se victimizeze. El nu greșește niciodată ci este „victima sistemului”, a unei „conspirații”.
Strategia românească este victimizarea.
O facem și din istoria noastră. Dacă lași un „bun român” să îți povestească istoria, vei afla că suntem un popor minunat, urât de toți, persecutat de toți, ce nu a făcut decât să se apere eroic și să fie atacat de mișei.

Vei afla că amestecul straniu de păgânism și creștinism este de fapt ”sfântă tradiție”, că disprețul societății românești față de educație și cultură ar fi de fapt o formă de frondă civilizațională contra ”imperialismului occidental”, că sărăcia și degenerarea morală prezente în satele și orașele românești, are un damf metafizic, fiind superioară față de sărăcia și degenerarea altora, etc…

Mă uitam la doamna senator Diana Iovanovici-Șoșoacă și interacțiunea ei cu, de altfel, impecabilii polițiști de la circulație. Dar mă uitam și la reacțiile următorilor dumneaei.
Nicio clipă, dar nicio clipă, doamna senator (dar nici secta sos-istă ce o admiră), nu s-a gândit să accepte vreun moment că, da, a greșit.
Nu. De vină este sistemul pentru că e traficul așa cum este. Apoi era „evident” că polițiștii erau puși de servicii și ocultă să ridice carnetul bravei senatoare românce.
Practic toți sunt vinovați, mai puțin doamna senatoare și poporul român (minus polițiștii, fostul actual soț și ceilalți trădători de țară, desigur).
”Bunul român”- cine va îndrăzni să îi conteste doamnei senator Diana Ivanovici-Șoșoacă, statutul de ”bună româncă”?- vrea domnia legii doar pentru ceilalți.
„Bunul român” a suferit prea mult în istorie ca să fie nedreptățit cu o amendă. De ce am murit la Mărășești și la revoluție? Ca să fie pusă poliția pe noi când încălcăm legea? Ce lege e aia?

”Buni români” au fost și #reziștii în 2012-2019. Aveau ei chef să facă un miting care să blocheze o piață din București sau din alt oraș din țară? Ce conta legea? Așa au apărut eroii de la 10 august, cu converșii juliți la revoluție.
Eu și aici nu m-am dovedit ”bun român”.
În 2012 am participat la primele mitinguri din ciclul #rezist. După aia m-am trezit la realitate.
La unul dintre ele, dus de mulțimea „revoluționară” (că ”bunii români”, popor curajos de la Burebista încoace, au capacitatea de a face din orice, ceva ”revoluționar”- chiar și un rahat de miting) m-am trezit în mijlocul pieței Universității.
Atunci jandarmii au dat cu lacrimogene ca să ne împrăștie.
Am luat-o la fugă (întâmplarea făcea să alerg alături de Remus Cernea), refugiindu-ne pe scările de la Teatrul Național, unde am suferit ”eroic” (cum altfel?) după efectul urât al gazelor.
Cernea era atunci un foarte ”bun român”: explica cum acțiunea jandarmilor era, cum altfel?, criminală!
Eu încercam să explic că, din contra, a fost o acțiune profesionistă și legală. Ilegali, eram noi, ”revoluționarii”. Și este și logic să fie așa: revoluțiile sunt, prin definiție, ilegale.
Ah, dar greșesc: Caragiale a găsit această categorie proprie ”bunilor români”: revoluția cu voie de la primărie (”Conu Leonida față cu reacțiunea”)….

În sfârșit, mă lungesc prea mult fără să am vreo concluzie sau o soluție….

Memorie și falsă memorie

Astăzi sunt mai filosof și insist să rămân așa.

Ce este acela gust? Ce e aceea amintirea unui gust?

Ne aducem aminte de exemplu, de gustul unei mâncări din copilărie. Amandina mâncată la cofetăria Ghiocelul din copilăria mea avea un gust pe care mi-l doresc, pe care îl consider superior unei amandine mâncate ieri (că azi e post).

Deși, dacă îmi aduc aminte obiectiv, nu avea cum să fie mai bună. Prăjitura copilăriei era făcută cu margarină și diverse dubioșenii economice (anii 80, deh), era mică și storcocită, căci nimeni nu era atent la detalii care să le facă vandabile comercial.

Cea de ieri era impecabilă- cofetărie care se respectă și nu vrea să își piardă clientela.

Pe de altă parte, amandina de la Ghiocelul are gustul ieșirii cu bunicii, în timp ce amandina de ieri a fost un simplu moft culinar.

Însă mi-l doresc pentru că e mai bun? Sau pentru că de fapt e o ”memorie proustiană” întoarsă, în care amintirea dorită a copilăriei mă face să doresc și gustul madlenei?

La fel și cu ”ciorba așa cum o făcea bunica”….

Ce înseamnă de fapt gust?

Cât este el legat de memorie și de emoție și cât este o senzație obiectivă?

Mircea Dinescu a povestit la un moment dat o chestie tare amuzantă, legată de miros, dar cred că merge și la gust.

Povestea că la un moment dat a avut o problemă cu fosa septică la el la moșie. Și…mirosea cam urât.

Ei, avea un turist acolo la el. Iese turistul și începe să tragă aer în piept și începe să spună: ”Ah, ce miros!”

Dinescu dă să își ceară scuze din pricina mirosului de rahat, dar nu apucă pentru că îl aude pe tip satisfăcut: ”Așa miroase a aer curat! Așa mirosea și la bunicii mei, la țară!”

Așa e și cu gustul. Avem false memorii ale gustului.

Deși suntem ferm convinși că cei mai buni caltaboși sunt cei ai copilăriei noastre rustice, dacă cineva ne-ar pune niște caltaboși făcuți la fel pe masă, am risca un atentat la fiere, cel mai probabil.

Pe de altă parte, dacă cineva, convingător, ne-ar livra un caltaboș de comerț cu povestea că este făcut la țară, exact ca pe vremea bunicilor, l-am băga în noi cu o satisfacție psihologică maximă.

Amintirile, mai ales când sunt edulcorate ca nostalgii, pot fi foarte ușor folosite ca să ni se livreze orice.

De asta majoritatea reclamelor speculează nostalgia și falsele memorii. Ciocolata Rom de acum, net superioară celei din alte perioade, ține la brand.

Mai găsești înghețată învelită ca un pachet de unt, ca în copilărie. Dar dacă aia din copilărie era învelită neglijent, asta de acum este impecabilă ca aspect.

Eugenia copilăriei era învelită prost, de cădeau biscuiții din ea. La fel, puteai avea noroc de o ”tonă” de cremă scăpată între biscuiți, dar și nenorocul de a avea un biscuit și jumătate abia atinși de cremă….

Acum totul este bine dozat și o eugenie fără jumătate din biscuit ar fi considerată rebut.

Firesc: nostalgia se confruntă realitatea….

Am avut azi discuții în care apărea recurent tema „gustului pe bune”.

Cât din acel gust pe bune este o proiecție fals anamnetică sau o proiecție ideologică (căci nostalgia poate avea forme foarte puternic ideologizate)?

Vezi oameni foarte convinși, de exemplu, că vinul ”neaoș românesc” ar fi ”căpșunica”. Care e făcută dintr-un soi ….americănesc, adus la noi acum vreo 100 de ani.

Și aici vine un alt element interesant: la „căpșunică”, la ”pomul de iarnă”, la „revelion”, etc., deși obiectiv știm sau putem afla repede că sunt departe de a fi tradiții venerabile, simplul fapt că le proiectăm subiectiv ca fiind „străvechi” este suficient.

Copiii noștri își vor aduce aminte de ”ce gust avea șaorma aia de la Dristor” cu aceeași venerabilă nostalgie cu care noi ne aducem aminte de ”ciorba bunicii”….

Și vor critica noile șaorme ale viitorului, cu maioneze bine degresate și cartofi prăjiți dietetic, că ”sunt artificiale” și ”nu au gustul acela, de carne și de cartof pe bune”, de altădată.

O altă legendă care speculează falsa memorie este ”legenda cu Vama Veche”. Nu este generație care să nu spună că ”nu mai e Vama de altădată”.

A fost amuzant când am auzit asta spus cu un aer înțelept conservator de niște tineri care nu aveau cum să prindă biologic ”Vama de altădată”…..

Și aici mai apare o chestiune: nostalgia poate deveni o modă. Nu ne mai amintim ceva ce ne proiectăm noi subiectiv, ci ne adaptăm nostalgiei oficiale.

În anii 90, era de bonton să idealizezi perioada interbelică. Și mulți oameni care nu prinseseră interbelicul fantazau despre ce Românie de vis era atunci.

Acum sunt mulți tineri născuți după 1990 care nu își refuză deloc plăcerea nostalgiei după epoca comunistă…. O nostalgie care nu e a lor, dar care e confortabil adaptabilă la moda de acum.

Pilda lui „big brother”

Duminica ”Fiului risipitor”.

Însă cei mai mulți dintre cei care ascultă această parabolă și predicile conexe ei, nu (mai) sunt din categoria fiilor risipitori.

E, evident, logic: din moment ce ești în biserică/casă de rugăciuni/etc., înseamnă că nu mai ești ”la porci”.

Însă parabola lui Iisus nu este doar despre fiul risipitor. Ea este și despre ”fratele cel mare”.

Iar exemplare din „fratele cel mare” sunt foarte prezente în biserici, ajung preoți/pastori/episcopi, predau religie și teologie, sunt implicați și activi….

Fratele cel mare este simbol al disciplinei, al ascultării (atât de iubite în unele biserici mai ales când e cultivată ca ascultare față de clerici), al sobrietății, ascezei dar….și al prostiei și lipsei de iubire.

Știți pilda: fratele cel mare, harnic și cuminte, se revoltă pe faptul că fiul risipitor se întoarce acasă și este primit cu bucurie, petreceri, daruri scumpe.

”Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său:

Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat.

Tatăl însă i-a zis:

Fiule (de fapt textul grec folosește cuvântul „Copile”- arătând uimirea Tatălui în fața infantilismului fratelui mai mare), tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat pierdut era și s-a aflat.”

Biserica este plină de „frați mari”.

Sunt oameni pentru care creștinismul este, cum spunea papa Francisc, un continuu post mare fără vreun Paște la capăt.

Chiar ajung să iubească să flămânzească în posturi, să stea la slujbe lungi, fac mătănii ca pe yoga, au transformat în ”bucurie duhovnicească” asceze și eforturi altfel stupizele.

Pentru ei nicio plăcere nu este chiar nevinovată.

La fel, ei nu îndrăznesc să se comporte ca niște fii ci ca niște sclavi. Asemenea fratelui cel mare, au nevoie de „dezlegare” ca să taie un ied, să petreacă, să își trăiască viața.

Cum Dumnezeu nu le dă niciun ied în cap, se bagă sclavi la ”părinți duhovnicești” care să le reguleze viețile.

Vor în concediu? Mai întâi să ceară dezlegare de la părintele duhovnic. Vor mașină nouă? Doar dacă primesc „binecuvântare” și alte găselnițe din astea care le arată mentalitatea de sclavi.

Pentru ei smerenia nu este cunoașterea lungului nasului și simțul măsurii, ci un joc pervers, bdsm, de auto-umilire (evident, ipocrită) în fața lui Dumnezeu și autorității ”duhovnicești”.

Dar de ar fi doar atât….

Problema cea mare este aceea că transferă impotența lor de a fi copii ai lui Dumnezeu și spre ceilalți. Nu le este suficient că ei sunt sclavi, dar vor ca și ceilalți să fie. Îi calcă pe bătături libertatea celorlalți.

De aici „sfânta ură” pe care o întâlnești în prea multe comunități creștine….

De asta vezi canoane și epitimii stupide puse să împiedice împărtășirea credincioșilor, ca nu cumva fii risipitori să se mai întoarcă la Tatăl fără acordul și ”dezlegarea” fraților celor mari.

Îi vezi cum judecă pe cei care nu sunt ca ei, sau care greșesc….

Ura față de „iecumenism”, antisemitismul, homofobia, naționalismul, rasismul, disprețul față de libertate des întâlnit între creștini sunt părți ale acestei patologii de „frate cel mare”: cum ceilalți să se bucure de moștenire dacă eu consider că nu o merită?

Desigur, sunt „ambalate” ca ”luptă cu păcatul”, ”apărarea valorilor”, ”apărarea civilizației”, ”combaterea ereziei”, etc…

Însă pilda ne arată că Tatăl nu pune pe fiul risipitor la „post și rugăciune”, ci la ospăț și bucurie.

Împărăția, și nu este singura pildă în care Iisus ne vorbește despre asta (a se vedea și pilda cu privire la plata lucrătorilor) se întemeiază nu pe o corectitudine contractuală ci pe armonizarea în iubire.

Ne-am venit în fire? Suntem iertați. Iertăm pe aproapele nostru? Suntem iertați.

Însă pentru această atitudine trebuie să fim fii ai lui Dumnezeu, nu sclavi ai lui Dumnezeu. Sclavul nu se poate bucura de Împărăție, pentru că nu este moștenitor ci lucrător al ei.

Fiul este însă moștenitor, e chiar îndreptățit și încurajat să se bucure, să petreacă. ȘI….să nu petreacă singur ci să își cheme prietenii la iedul pe proțap.

De ce? Pentru că așa va cuceri Împărăția lumea. cu creștini care „îmbolnăvesc” cu veselie curată pe cei din jurul lor, care primesc cu cântece și dansuri pe fiii risipitori, nu cu predici moralizatoare, care își conving prietenii să devină și ei fii nu să se angajeze ca slugi la stăpân…..

De asta eu nu aș predica niciodată evanghelia asta cu numele de „pilda fiului risipitor”. În biserici nu sunt ”fii risipitori” ci „frați mai mari”. Și ei, după cum chiar Iisus spune, sunt o problemă mai mare decât blegii care s-au pedepsit singuri plecând de acasă ca să mănânce roșcove cu porcii…

Aș mai spune doar atât: câți fii risipitori nu au plecat de la Tatăl pentru că „frații cei mari” le-au transformat credința în corvoadă, au încercat să îi idiotizeze și să îi transforme în sclavi prin predici, canoane, epitimii, ”sfătuiri duhovnicești” imbecile?

Cine este episcopul?

Am citit amuzat o postare „viralizată” în mediile ortodoxe online în care se afirmă nici mai mult nici mai puțin decât caracterul supranatural al episcopilor.

Aceștia nu pot fi judecați decât de Dumnezeu, iar dacă sunt nevrednici și păcătoși, aceasta ar fi tot din vina sau pentru pedepsirea…credincioșilor.

Am crescut într-o astfel de teologie ca majoritatea credincioșilor de prin România.

Am fost învățat că trebuie să nu îndrăznesc să am păreri critice despre cler, ba chiar că trebuie să fiu complice prin protejarea clericilor pe care îi surprind greșind, să respect clerul din oficiu, doar pentru că ar avea un statut supranatural garantat de hirotonie.

Practic timp de secole s-a construit o pseudo-teologie în care casta preoțească a fost transformată într-un soi de categorie specială, superioară oamenilor de rând și scăpată de sub controlul critic al rațional al „simplilor credincioși”.

Împănați în veșminte desuete, în ceremonii complexe, care îi separă de ”muritorii” de rând și îi fac un soi de parodii provinciale de împărați, episcopii s-au înconjurat de o întreagă liturgică și teologie a statutului lor privilegiat.

În orice biserică au tronuri, pentru ei se folosesc titulaturi pompoase, unele stupid și șchiop traduse ca sens în română (ce este aceea „înalt prea sfințit”? sau ce poate însemna ”prea fericit”? Exagerat de fericit, cumva?). Liturghiile la care participă se desfășoară mai degrabă în jurul lor decât în jurul ideii de Dumnezeu.

Desigur, scenografia și regia artistică pot fi impresionante și participanții la spectacolele liturgice nu pot să nu ajungă să fie cuprinși de un fior la venirea ….LUI, adică a episcopului.

Dar ce înseamnă episcop?

Cuvântul în sine este foarte simplu și foarte….laic.

Episcop, episkopos, înseamnă supraveghetor. Era o funcție laică în administrația polisurilor grecești, funcție întâlnită și în societatea romană.

În prima generație de creștini, episcopi erau acei bătrâni (presbuteroi- în greacă, de unde presbiter/preot acum) care aveau autoritatea de a supraveghea bunul mers al mai multor comunități bisericești.

Deci funcția era tot una administrativă.

Ca și cea de preot, de altfel.

Presbiterii nu erau „sacerdos”, ci erau liderii comunității bisericești, aleși pentru ”bătrânețea” lor atât în credință cât și în înțelepciune.

În timp ei au devenit și cei cu rol de conducere a momentelor de rugăciune a comunităților, dar altfel, în timpul apostolilor- și avem consemnări neotestamentare, carismele erau foarte împărțite și practic nu exista credincios care să nu fie implicat într-o activitate în biserică: unii catehizau, alții predicau, alții profețeau, alții exorcizau, alții se ocupau de activități sociale, alții vorbeau în limbi, alții cântau, etc..

Și pentru confirmarea în oricare dintre aceste slujiri exista așa numita punere a mâinilor, o binecuvântare de confirmare.

De altfel prima generație de creștini nu avea nicio familiaritate cu ideea de castă sacerdotală.

Da. Exista casta preoțească de la Templul din Ierusalim, dar nu toți creștinii mai aveau treabă cu acesta, iar după distrugerea Templului, preoția vetero-testamentară dispare.

La fel, exista casta preoților diverselor culte greco-romano-orientale din Imperiu, dar creștinii le priveau, evident, fără vreun respect și dorință de amestecare.

De ce primii creștini nu aveau preoți?

Pentru că toți se considerau preoți.

”Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“- le spune apostolul Petru creștinilor din vremea sa.

Presbiterii nu erau preoți sacramentali mai mult decât ”simplii credincioși”. Erau doar lideri administrativi ai comunității.

Episcopii nu erau niște supra-oameni îmbrăcați particular ci erau, cum le spune și numele, simpli supraveghetori ai mai multor comunități creștine. Și tot așa…

Însă Creștinismul nu a rezistat mult în această ”democrație a Duhului”. Unii au devenit mai egali decât alții și, în timp, pas cu pas, administratorii au devenit „funcționari divini”, subiecții unui respect ce depășește pe cel divin chiar, expresii ale puterii Bisericii în această lume.

Secole de-a rândul, aproape 1700 de ani, creștinismul s-a manifestat ca o ideologie a puterii politice. Se mai manifestă încă prin diverse țări și pentru anumite categorii sociale.

Iar în această logică, evident că episcopii nu puteau fi niște simpli supraveghetori și preoții niște simpli administratori. Nu. Ei trebuiau să se manifeste ca agenți ai unei puteri supranaturale.

De aici titluri pompoase, de aici veșminte liturgice particulare, de aici respectul impus instituțional, de aici invocarea unei autorități sacramentale (prin forțarea interpretării unor versete ca să pară că orice preot poate ”lega și dezlega” precum în cer așa și pe pământ…).

Numai că timpul devine istorie și istoria erodează.

Nicio ideologie a puterii nu poate fi convingătoare o eternitate, lucru confirmat și de Creștinătate, ce s-a epuizat ca soluție politică.

E tot mai greu să invoci acum, în vremuri în care oricine poate citi Evanghelia și în care accesul la informație este relativ ușor, o autoritate supranaturală pentru, de altfel, niște foarte ”lumești” administratori bisericești.

Se termină o epocă, s-a terminat deja…

Episcopii trebuie să redevină ceea ce erau la vremurile de început: administratori credincioși și atenți, frați mai mari dintr-o comunitate, care să încurajeze, nu să încerce să blocheze vocațiile diferite din Biserica în care sunt nu păstori (căci păstor este doar Hristos) ci simpli supraveghetori.

În Occident, dar va fi foarte curând și în România, deja episcopii din Biserica Catolică mai folosesc toate ornatele sacerdotale doar la ocazii, altfel duc o viață foarte simplă, alături de colegii lor preoți, și împreună cu preoții învață să accepte noua realitate: a Bisericii în care ei nu sunt decât niște administratori, cu nimic mai cu moț decât frații și surorile lor ”laici” și ”laice”, ce trebuie să își aducă fiecare, după propria sa vocație, contribuția la viața creștină comunitară.

Acesta și nu altul este viitorul.

Show-urile liturgice încep chiar să irite.

Exceptând o mână tot mai mică de credincioși nimeni nu înțelege de ce ar trebui să poarte episcopul mantii uriașe, de ce e nevoie de ”dovlecii” ăia aurii de pe cap, etc…

De altfel și tot mai mulți episcopi și preoți simt o jenă când vine vorba de „pupatul mâinilor” și alte formalități deja desuete….

Chiar ieri, după Sinod, am recunoscut într-un anticariat din București un mitropolit. Era doar în reverendă și răsfoia niște albume de artă.

M-a bucurat să văd asta. E un semn bun.

Când ne vom întâlni cu episcopii la coadă la super-market, făcând singuri cumpărăturile, iar ei vor fi în niște haine decente și normale, atunci va fi și mai bine….

Ce are Teodosie cu bărbile și ciclul menstrual?

Teodosie s-a legat și de cei care își rad bărbile.

Dacă mâine îl vor condamna pe Teodosie (am înțeles că circulă zvonuri „popești” și legate de suspendare- ceea ce eu nu cred), sinodalii vor comite chiar o greșeală istorică. Și îi vor oferi lui Teodosie o victorie de imagine: va deveni sfânt ierarh mărturisitor.

Teodosie este un om fără anvergură intelectuală. Dar are mult fler și viclenie.

El știe că, deși îl fac să fie impopular pentru cercurile mainstream, afirmațiile sale talibane, creștinismul său băbesc, basmele sale omiletice și superstițiile pe care le ridică la rang de teologie îl fac foarte popular, ba chiar cu un damf de sfințenie, în rândul masei credincioșilor simpli.

De aceea Teodosie merge pe cartea talibanismelor ăstora de trei parale, pentru că ele sunt esențiale pentru nucleul dur al credincioșilor.

Crede și el în ele? Cel mai probabil că da.

Dar este și conștient că ele sunt cartea lui câștigătoare.

Teodosie nu este prost. Știe că patriarhul Daniel -un personaj fad, lipsit de carismă și foarte probabil și de credință, dar mai ales lipsit de curaj și personalitate, nu are cum să fie un vector de popularitate în lumea ortodoxă română.

Știe că aceeași problemă vizează de fapt pe majoritatea ierarhilor ortodocși, aleși pe criterii de submisivitate și mediocritate și nu pentru a fi lideri bisericești.

La fel, Teodosie știe că șansele să devină mitropolit al Tomisului sunt de 0,1%, iar șansele de a deveni patriarh sunt de 1% (da, oleacă mai mari).

Însă știe că pe cartea pe care o joacă deja, el devine cel mai important ierarh din Biserica Ortodoxă română și cel mai….legitim, în ochii credincioșilor ortodocși hard.

Deci dacă îl vor sancționa, paradoxal îl vor alege pe Teodosie ca….patriarhul duhovnicesc al BOR, duhovnicia fiind ultima dintre virtuțile actualului patriarh administrativ, Daniel Ciobotea.