„COMPLEXUL TELEORMAN” ȘI RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ

 

Atât PSD cât și Liviu Dragnea personal au intrat în politica mare. E ceva inedit pentru politica românească de după 1990, nu doar pentru pesediști.

Ce înseamnă politică mare?
Înseamnă că se iau la trântă nu doar cu rivalii politici ci încep să mârâie și chiar să lupte cu păpușarii care controlează jocurile politice de la noi.
Atât PSD cât și Dragnea, personal, au început să poarte un război periculos dar foarte important pentru România: războiul de independență.
Mafia suprastatală construită de ambasade, o rețea de ong-uri finanțate copios de pe afară, care a inventat DNA-ul și a preluat controlul asupra serviciilor secrete, parchetelor și multor instanțe, este acum demolată. Nu s-ar fi putut face lucrul acesta dacă PSD-ul lui Dragnea și ALDE-le lui Tăriceanu nu ar fi avut curajul (sau poate disperarea- e cea mai bună resursă pentru curaj, cică) de a spune ”Stop” și de a începe regândirea unui plan de țară. De data asta, de țară suverană.
Aici e secretul luptelor din ultimii doi ani, nu doar pentru eliberarea justiției ci și pentru blocarea unor pretenții neocoloniale, precum mizeria de lege off-shore.
Și acesta este motivul pentru care mafia de o numim ”stat paralel” a mobilizat și va mobiliza ”civic” fascistoizi în converși să lupte pentru ”justiție”:

Însă Dragnea și PSD au pornit la o luptă pentru care nu sunt pregătiți. Problema lor este aceea că nu au oameni de încredere, nu au o strategie și improvizează prost.

E de-a dreptul frustrant să vezi că PSD, pornit într-o luptă ce poate avea consecințe istorice, nu poate scoate la înaintare decât personalități de anvergura doamnei Dăncilă. Care, să nu fiu înțeles greșit, cred că e o doamnă cumsecade, bănuiesc că nu e atât de proastă pe cât o acuză adversarii, dar este evident și de pe lună că este depășită de dimensiunea mandatului ei, de responsabilitățile sale, repet, istorice.
Dar dincolo de asta este evidentă criza de comunicare și de strategie. Se încercă o lovitură de stat pe străzile din București și toată presa internațională acuză guvernul de crime.
Oameni manipulați sau poate doar fanatici ies cu declarații delirante despre ce se întâmplă în România iar PSD și guvernul răspund cu scrisorele șchioape și declarații de presă pe care nu le vede nimeni.
Europarlamentarii PSD par fie incompetenți, fie trădători. În același timp, în țară sunt lăsați să apară la televiziuni niște comunicatori ai partidului care fac mai mut rău decât bine.

Se ajunge la situația amuzantă în care cea mai bună guvernare din istoria postcomunistă, cu cele mai bune rezultate, să fie anulată de o propagandă agresivă și de o contra-propagandă care e semi-erectă când nu e clar impotentă.
Lumea ajunge să creadă că da, au crescut pensii, au crescut lefuri, au scăzut taxe, dar ….nu se mai poate cu comuniștii ăștia, că murim de foame. Pentru că lumea, nu de ieri de azi, ci de când e istoria, are tentația aceasta, de a pune botul la propagandă.

Apoi ”complexul Teleorman” e deja epuizant. În disperarea de a avea oameni loiali, Liviu Dragnea apelează la cei pe care îi cunoaște.
Însă Videle, Roșiorii și Alexandria sunt departe de a putea oferi resurse pentru București, ce să mai vorbim pentru o bătălie care se poartă la nivel de UE și de NATO?
PSD a intrat în politica mare, dar a intrat cu oameni mici. Și când spun asta nu mă refer la Liviu Dragnea, care este, în opinia mea, un politician de anvergură comparabil cu foarte puțini de la noi (iar faptele confirmă lucrul acesta)
Însă Dragnea trebuie să înțeleagă că loialitatea nu e suficientă. Nu când pleci la războiul de independență.

 

Bogdan Duca

Reclame

Estul Europei în pragul unui război inter-ortodox?

 
Văd pe pagina unui prieten un sondaj cu privire la oportunitatea proclamării autocefaliei Mitropoliei Chișinăului și Moldovei, subordonată canonic Patriarhiei Moscovei, Biserică locală la care aderă majoritatea credincioșilor creștin ortodocși din Republica Moldova.
Chestiunea poate părea oarecum banală și benignă, dacă nu apare într-un context deosebit de tensionat: cel din Ucraina, care se extinde în întreaga lume ortodoxă.
În Ucraina, după lovitura de stat maidaneză, Biserica Ortodoxă rusă, majoritară, a fost supusă unui val întreg de persecuții (mergându-se până la asedierea Lavrei Pecerskaia și a altor mânăstiri de către grupări militare naționaliste ucrainiene). Aceste persecuții și presiuni s-au făcut și se fac cu acordul tacit, dar uneori și vocal al autorităților de la Kiev.
Acestea susțin o zisă patriarhie a Kievului, nerecunoscută de nimeni în lumea ortodoxă, dar care cu susținerea autorităților și cu ajutorul mass-media capătă contur în Ucraina, existănd chiar presiuni diplomatice ca celelalte Biserici Ortodoxe și mai ales Patriarhia ecumenică de la Constantinopol să îi acorde recunoașterea canonică și să îi recunoască autocefalia.
 
Patriarhia Moscovei, susține pe de altă parte, cu argumente canonice, ilegitimitatea zisei patriarhii kieviene, iar reprezentanțele diplomatice rusești atrag atenția asupra riscului transformării războiului din Ucraina dintr-un război secesionist într-un veritabil răboi religios inter-ortodox.
În același timp, Biserica Ortodoxă română, după o întâlnire cu ambasadorul Rusiei la București decide să hirotonisească doi episcopi pentru Mitropolia sa secesionistă din Republica Moldova, Mitropolia Basarabiei, ceea ce nu poate fi considerat un semn neapărat irenic din punctul de vedere al ortodocșilor moscoviți, aceasta dacă nu cumva s-a dat undă verde pentru BOR în Republica Moldova în schimbul refuzului de a recunoaște așa numita patriarhie kieviană….
 
E o poveste complicată tare de tot, cu consecințe regionale deosebit de importante.
Și e genul de poveste care arată că Centrul Issachar, de a cărui înființare mă ocup, are ce treabă să facă.
Bogdan Duca
 

Evrei și creștini. 106 ani de la nașterea părintelui Nicolae Steinhardt

Ieri, 29 iulie, s-au împlinit 106 ani de la nașterea părintelui Nicolae Steinhardt,  probabil cea mai serenă, mai vie, mai impresionantă imagine a Ortodoxiei românești din secolul XX, un veritabil sfânt  al acelui secol nebun.
E un prilej pentru mine de reflecție asupra unui subiect foarte important, care reprezintă o particularitate fundamentală pentru spiritualitatea vremurilor noastre: renașterea Israelului și reîntâlnirea, după aproape 2000 de ani, dintre evrei și creștini.

Toată modernitatea este punctată de mari personalități de origine evreiască care au marcat definitiv lumea noastră. După secole de închidere în ghetto, de refuz al istoriei, odată cu modernitatea, are loc și renașterea pentru lume a evreității.
Baruch Spinoza, Karl Marx, Albert Einstein, Sigmund Freud, Edmund Husserl, Wittgenstein, Theodore Adorno, Raymond Aron, Hannah Arendt, Karl Popper, Ayn Rand, Claude Levy Strauss, sunt doar câteva nume (dar ce nume!) din lista impresionantă a evreilor care au marcat definitiv modernitatea. Și dacă vă uitați cu atenție pe listă, oamenii aceștia s-ar fi sfâșiat între ei, dacă ar fi fost puși în aceeași sală de seminar. Practic cel mai mare contestatar al lui Marx e Popper, cel ma mare adversar de idei al școlii din care a făcut parte Adorno, e Aron, și tot așa….
Acest mic popor abia ieșit din ghettourile și shtaetl-uri, a oferit cea mai importantă (nu e nicio exagerare) contribuție la ceea ce am putea numi civilizație modernă.

Eu nu pot să nu văd în această efervescență culturală ce nu are comparație, care a permis ca un popor minor și periferic să devină fermentul modernității, decât un semn al împlinirii planului lui Dumnezeu cu Israelul, al reintrării Israelului în marea istorie, pentru care a fost pregătit de Domnul.
Iar secolul XX este și secolul reîntâlnirii dintre evrei și creștini la nivel spiritual. Există niște personalități, pe cât de atipice, pe atât de fascinante, care marchează această întâlnire.
Am în cap imediat o listă, un pomelnic, o litanie de mistici și teologi ai secolului XX care trăiesc și gândesc în cadrul întâlnirii și dialogului dintre spiritualitatea evreiască și spiritualitatea creștină:
Franz Rosenzweig
Edith Stein
Simone Weil
Jacob Taubes
Nicolae Steinhardt
Richard Wurmbrand
Jean Marie Lustiger

Unii dintre ei se convertesc la Creștinism. Edith Stein devine catolică și moare ca sfântă martiră, la Auschwitz, sub numele de călugăriță carmelitană: Tereza Benedicta a Crucii.
Nicolae Steinhardt se botează în închisoare ortodox și moare călugăr la mânăstirea Rohia.
Richard Wurmbrand se convertește la creștinismul protestant, luteran și după ani de temniță pentru credință, moare ca pastor mărturisitor al credinței creștine evanghelice.
Jean Marie Lustiger devine catolic și ajunge arhiepiscop și cardinal al Parisului.

Alții aleg să își redescopere, să își reîncarce cu amprentă creștină, iudaismul. Rosenzweig, cu a sa „Steaua Mântuirii„ (care trebuie tradusă și în limba română- e o obligație pentru sărmana noastră cultură) construiește o teologie a mântuirii cu o puternică amprentă creștină.
Jacob Taubes, rabin și filosof, de multe ori cinic, în ultimele zile ale vieții, cu perfuzii, imobilizat, refuză anestezicele pentru a putea să țină un ultim seminar de câteva zile, despre teologia politică a lui Pavel: poate cel mai bun insert în teologia celui mai mare evreu dintre creștini (după Hristos, desigur) și a celui mai mare creștin dintre evrei: apostolul neamurilor.

Simone Weil, un personaj incredibil, de film, redescoperă credința în focul și nebunia lumii cuprinse de isteria fascismelor și lasă o suită de scrieri care arată, la un nivel profund, nu doar intelectual ci mai ales mistic, tensiunea întâlnirii dintre cei doi copii ai lui Israel: creștinii și evreii.

Modernitatea are o istorie care practic nu poate să fie separată de istoria evreității. Are o bibliografie care este esențial evreiască și are pietre de poticneală, care devin pietre de separație, ce sunt legate de iudaitate.

Nu e întâmplător cred eu că Israelul a renăscut ca o mare putere din cenușa Holocaustului.  Așa cum nu e întâmplător că mulți creștini și-au pierdut dreptul de a mai fi fii ai lui Dumnezeu tocmai prin teribilul păcat al antisemitismului.  Așa cum nu e întâmplător că evreii redescoperă dimensiunea mesianică a credinței lor. Așa cum iar nu e întâmplător că arma principală a seculariștilor și pretinșilor atei nu e contestarea ideii de divinitate, ci tocmai contestarea Dumnezeului Bibliei, Dumnezeului lui Abraham, Isaac, Iacob, al nostru, al creștinilor, dar și al lor, al evreilor….

Pur și simplu se separă apele. Și noi va trebui să alegem de ce parte stăm.

Nicolae steinhardt.png

Unirea cu Republica Moldova: un fals și inutil subiect

Am avut ieri o lungă polemică pe tema unirii cu Republica Moldova.
 
Mi-am mai spus punctul de vedere pe aici, un punct de vedere care nu este corect politic, nu e simpatic, dar cred că este singurul realist.
România nu se va uni cu Republica Moldova, nu are de ce să se unească cu Republica Moldova, nu merită costurile unei uniri cu Republica Moldova.
Cred că primii interesați de o astfel de aventură politică și economică, cum este unirea cu Moldova, ar fi rușii. Pentru că o improbabilă unire cu Moldova ar destabiliza România, ar duce la ieșirea acesteia din UE și din NATO, la prăbușirea ei economică și practic la o criză în Balcani din care doar Rusia ar avea, pragmatic, de ce să profite.
 
Unirea cu Republica Moldova este însă, din fericire, imposibilă, din mai multe motive.
1. Republica Moldova și cetățenii săi nu doresc unirea cu România. Procentul unioniștilor este unul scăzut, fluctuând între 10 și 25 % din societate, în funcție de optimismul sau pesimismul cercetărilor sociologice.
La alegerile de dincolo de Prut, unioniștii obțin însă procente mediocre.
În România, mulți se iluzionează că pro-europenii ar fi și pro-unire. E o iluzie de-a noastră, care a făcut ca români decenți, creștini, patrioți, să o susțină pe doamna Maia Sandu, de exemplu, pentru candidatura la funcția de președinte al Moldovei.
 
2. România este membru al Uniunii Europene și al NATO. Acest lucru face ca România să nu își poată modifica granițele. Pur și simplu, intrând în UE și în NATO, am recunoscut actualele frontiere și am renunțat la orice pretenție teritorială de la vecini.
Desigur, după rețeta Băsescu, putem spera că Republica Moldova va deveni stat membru UE și NATO și așa vom reuși să ajungem la un soi de unire.
Însă Moldova este un stat eșuat, este cea mai săracă țară din Europa, la ani distanță chiar față de România. Și nu are potențial de relansare: nu are resurse, nu are industrie, nu mai are nici măcar resursă umană (majoritatea celor care au putut pleca, au plecat deja).
 
3. România nu și-ar putea permite să plătească costul economic al acestei uniri.
Gândiți-vă ce ar însemna doar plata pensiilor la standarde românești pentru basarabeni. Nu mai vorbim de infrastructură, care spre deosebire de România, unde avem probleme cu lipsa autostrăzilor, liniilor ferate modernizate care să asigure marea viteză, aeroporturilor pentru regiunile turistice, etc., este cea sovietică nemodernizată .
Apoi Moldova nu are cu ce să ajute la coplata costului economic al uei uniri. Țara aceasta are vin și…bomboane Bucuria. Bună parte din supraviețuirea economică a Moldovei se datorează relațiilor cu Rusia, relații care s-ar putea încheia însă foarte repede în contextul unirii.
 
4. Moldova are două probleme greu de rezolvat: problema hard a Transnistriei și problema soft a Comratului.
Dacă Transnistria ar putea fi încurajată să își recunoască independența, Comratul ar duce inevitabil, în cazul unirii, la ….federalizarea României.
 
5.Moldova e foarte diferită. Gândiți-vă că bună parte din Republica Moldova este rusofonă. Mai ales cea urbană.
Apoi gândiți-vă la faptul că basarabenii sunt creștin ortodocși pe stil vechi, mai apropiați de spiritualitatea rusă decât de cea română.
Majoritatea basarabenilor sunt ortodocși în comuniune cu Moscova. Mitropolia Basarabiei, o încercare a Patriarhiei române de a recupera influența canonică în Republica Moldova, este cu toată pomparea de fonduri venită dinspre România, cu toate eforturile Bucureștiului, un eșec Și un eșec regretabil, care a provocat mai multă lipsă de unitate.
 
Deci ar trebui să fim realiști, mai ales acum, în anul centenarului Unirii și să vedem nu atât cum am putea să reînviem iluziile României Mari ci cum putem face o Românie cu adevărat mare din țara noastră, pe care o avem acum, țară în care pot să vină și să ne ajute și frații basarabeni care, dobândind cetățenie română, dobândesc astfel și o nouă patrie.
 
Patriotismul autentic presupune realism.
Bogdan Duca

România între Trump și Putin

Un prieten drag de pe Facebook, căruia îi voi spune I. G. , mi-a reproșat, aparent pe bună dreptate: păi cum, tu nu apreciai pe Putin? De ce ești acum supărat foc că Trump a fost făcut k.o. de președintele Rusiei? Nu ar trebui să te bucuri?

Ok. Mi-e simpatic Putin, nu neg, dar sunt român și sunt în România. Și, spre deosebire de idioți și ticăloși filo-americani, care au fantezii cu aviația americană care bombardează România, ca să o ”scape” de comuniști sau de ce fantezii mai au ei, îmi iubesc această țară suficient de tare ca să nu îi vreau răul.

Da. România, fără să ne întrebe nimeni, a fost, în ultimii 20 de ani, transformată într-un jucător fără personalitate pe scena politică internațională. Dintr-o țară suverană, ne-am transformat în pionul intereselor SUA.
Soldații noștri sunt trimiși să ucidă și să moară în războaiele americanilor.  Ne dăm și banii de la gură ca să hrănim industria de război americană. Investitorii americani sunt tratați așa cum tratau indienii pe oamenii de afaceri britanici în timpul Imperiului colonial.
O clasă politică submisivă și lașă, face pelerinaje la ambasada SUA să ia lumină și aprobări pentru orice rahat. Trădători sau doar imbecili, se perindă prin demnități publice sau studiouri și redacții pentru a ne explica că România nu are altă alternativă, altă soluție, decât o cât mai mare submisivitate față de interesele americane.
Se induce o mândrie națională că avem trupe de ocupație americane pe teritoriul țării. În ciuda opiniilor și intereselor vecinilor noștri de la Marea Neagră, la fiecare summit NATO noi venim cu o obsesie: să vină americanii și să ne ocupe marea.
În același timp, ca niște câini, lătrăm din spatele gardului sau privim cu dispreț superior pe oricine nu e ca  noi, nu are zgardă made in USA la gât.
Relațiile noastre cu Rusia sunt în acest moment doar cu puțin mai bune decât pe 22 iunie 1941. În schimb, ne-am trădat comunitățile românești din Ucraina, doar pentru că stăpânii noștri ne-au spus că trebuie să susținem regimul naționalist și xenofob de la Kiev.
Nu avem relații bune cu niciun vecin. Suntem ignorați sau priviți cu rezervă sau chiar cu dușmănie, în toată regiunea. Dar diplomația noastră oricum nu are altă misiune decât să fie anexa intereselor americane….

Iar în ciuda tuturor acestor demonstrații de submisivitate venită din partea liderilor noștri, SUA ne umilește și mai tare.
Deși cetățeni UE, suntem tratați ca mexicanii când vine vorba de regimul vizelor din SUA. Ambasadorii americani trimiși la București au fost parcă selectați să jignească sentimentele noastre religioase și valorile noastre morale. Am avut ambasador homosexual, am fost obligați să vedem cum ambasada ne ceartă că suntem prea creștini, prea nu știu cum, că nu acceptăm toate directivele lor culturale, finanțează proiecte în care elevi de școală sunt educați că e cool să îți bați joc de moralitatea părinților. Rapoartele Departamentului de stat cu privire la România ne ceartă, în esență, pe aceiași direcție: după ce am capitulat militar, economic și politic în fața SUA, uite că ne încăpățânăm să nu capitulăm încă din punct de vedere religios și cultural.
Da. Periodic conservatorii filo-americani se auto-iluzionează cu ideea că o să se schimbe ambasadorul, că ceea ce fac conservatorii americani în SUA vom fi lăsați și noi să facem aici….Zăhărel propagandistic ieftin…..

Da. Aceasta este starea de fapt.
Ba și mai gravă: SUA intră într-un adevărat război cu Uniunea Europeană. Iar România, deși membră în UE, o uniune în care de bine de rău avem, prin tratate, un cuvânt de spus, un anumit impact, riscă, prin obsesia quasi-religioasă a pro-americanilor de la conducerea țării și din diverse cercuri de influență, să joace tot pe cartea americană: carte care nu ne oferă nicio altă garanție, în afară de aceea că suntem ocupați militar de ei…

Însă ieri am văzut un lucru (despre care eu, casandră masculină, am tot scris): că americanii nu au prieteni. Și ca în șah, sunt dispuși să sacrifice și un cal, și o tură (precum alianța cu Germania), deci nu se vor uita la un pion penibil și izolat precum România.
O victorie a lui Putin nu va ajuta cu nimic România. România pentru Moscova (dar și pentru Budapesta, Belgrad, Ankara, Sofia și, da!, Chișinău) nu e un prieten, nu e un potențial aliat, ci doar un pion american rătăcit pe un colț de tablă unde americanii s-ar putea să nu mai aibă nicio miză. Dar Rusia are multe mize….
Care este forța noastră de negociere cu țări la care ne-am stropșit mândri și aroganți că noi, spre deosebire de ele, suntem ocupați de trupe americane?

Deci nu trebuie să bucure pe nimeni o victorie a lui Putin: nici pe cei mai rusofili dintre rusofilii de aici. Pentru că România nu are prieteni….
Însă de ….ieri, nu de mâine, ar trebui să începem să ieșim din imbecilul american dream în care ne-am scufundat de vreo 2 decenii și să gândim repede o soluție pragmatică pentru România.
Soluție pe care eu o văd, poate o să vă surprind, alături de Uniunea Europeană. Fie și pentru că UE este cam în același tip de rahat ca și noi….

russia-vs-us-29215-20090515-3

Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Am amuzat pe câțiva prieteni spunându-le zilele trecute că aș cinsti un pahar de vin pentru Sfinții Apostoli, dar nu aș ține un post pentru aceștia.
Astăzi cinstim pe Petru și pe Pavel, cei mai importanți dintre Apostolii lui Hristos. O facem cu Liturgii, unii dintre noi după ce am ținut mai multe zile de post.
Însă această sărbătoare este o sărbătoare de bucurie și de mulțumire: lor le datorăm faptul că suntem creștini, că avem șansa mântuirii prin botez.
Dacă ei și mulți (din păcate nu toți) dintre urmașii lor, nu ar fi luat la bătut drumurile lumii pentru a vesti Evanghelia și a întemeia Biserici locale, acum am fi aruncat pe câte unul dintre noi în sulițe ca să trimitem soli la Zamolxe, sau am fi încercat să ghicim viitorul în intestinele câte unui bou jerfit lui Jupiter….
 
Însă nu e doar mulțumire și bucurie aici. Este și responsabilitate. Porunca Domnului este aceea de a vesti frumusețea Creștinismului la toată lumea, de a propune tuturor Evanghelia, de a fi urmași ai apostolilor.
Apostolii poate că se bucură, deși nu prea văd de ce, că ne punem la regim cu legume cu câteva zile, uneori chiar săptămâni, înaintea sărbătorii lor, dar sigur sunt foarte triști să vadă că atât Bisericile cât și fiecare dintre noi și-au pierdut elanul apostolic misionar, unii și unele parțial, alții și altele chiar de tot.
Pe Apostoli i-ar bucura mai tare să vadă cum creștinii propun celorlalți Evanghelia, nu cum mănâncă iahnie fără cârnați. Pe Apostoli i-ar bucura să vadă cum în Biserică titlul de ”apostolic” nu e doar o aroganță a câte unei Biserici locale de a se crede ”a lui Petru, a lui Paul sau a lui Andrei”, ci să vadă cum fiecare episcop, fiecare preot, fiecare diacon, fiecare credincios, se pune în slujba Evangheliei, renunță la ispita de a se închide într-un ghetto liturgic, etnic sau mitologic și încearcă să se deschidă spre ceilalți, să propună Adevărul tuturor.
petru pavel

Conservatorism pe la noi

Conservatorismul în România nu poate să se manifeste sub forma unui partid politic. Sau, mă rog, poate încerca să o facă și, dacă va reuși să pună la masa dialogului toate curentele conservatoare din România și va păstra acest posibil partid conservator unit, atunci va reuși să obțină cel mult 3 procente la alegeri cu prezența scăzută și vreo 1,5- 2 procente, la cele cu prezența ridicată.
De ce? Pentru că în România nu există o societate civilă care să aibă un discurs coerent conservator și tradițional. Pentru că, exceptând vreo două teme (chestiunea homosexualității și a unui respect politicos dar nu implicat față de Biserică, Dumnezeu și tradiții religioase) nu există teme populare care să poată fi considerate conservatoare în societatea românească.
Apoi pentru că și așa foarte slaba mișcare conservatoare ar trebui să fie de fapt o șaorma cu de toate, în lipia numită ”conservatorism” fiind amestecate, de multe ori fără niciun gust, naționalismul legionar cu cel antonesciano-ceaușist, cu un sos conservator a la americaine, cu ortodoxism, catolicism, evanghelism, un conservatorism cu ifose de salon, aristocratice, o creștin-democrație anemică, ceva putinism, ceva islamofobie botezată pe fugă ca fiind ”creștină”, libertarianism bugetofag și alte câteva maimuțăreili.
Să mai spun că toate aceste condimente dacă se ating pot deveni explozive iar dacă se amestecă pot deveni toxice pentru societate? Așa numiții conservatori se urăsc între ei cu o sinceritate și o energie care dacă ar fi convertite în energie electrică, ar face ca prin comparație, o centrală nucleară să pară un cartof cu electrozi.
De aceea, cu mâna pe inimă, trebuie să recunoaștem: conservatorismul politic în România este imposibil.
Dar să nu cădem în disperare. Sunt posibile mai multe lucruri:
1. E posibil să vezi că, pe temele conservatoare care sunt populare în societatea românească, se câștigă bătălii pentru România. A bloca așa numitele ”căsătorii„ homosexuale, a păstra ora de religie confesională în școli, a bloca câte o imbecilitate precum cea a celor de la Educație, cu dresarea ideologică a părinților, a păstra o relație echilibrată între stat și Biserică, sunt obiective nu doar posibile ci și realizabile.
2. Putem să schimbăm oameni, putem să influențăm politicieni, putem să devenim voci în spațiul public. Și asta doar prezentându-le opțiunile de bun simț la inepțiile ideologice care sunt propuse de ceilalți.
3. Putem să muncim (dar asta e chiar muncă grea) să scuturăm Biserica majoritară, să o convingem că ora la care ar fi trebuit să se trezească la realitate a trecut de mult, că suntem în al 11-lea ceas, dar mai are timp să facă ceva.

Bogdan Duca