Fiul risipitor

Duminica aceasta este cea „a fiului risipitor”.
Cred că toţi cunoaştem această pildă, despre un om care avea doi băieţi. Unul dintre ei, cel mai mic, a cerut tatălui său jumătatea de avere ce ar fi avut-o ca moştenire. Primind-o, pleacă de acasă şi îşi cheltuieşte toţi banii în petreceri şi desfrâu.
Odată terminaţi banii este părăsit de prieteni i obligat să trăiască din meserii înjositoare.
Într-o zi, „venindu-şi în fire”- spune Evanghelia, ia decizia de a se întoarce înapoi la tatăl său, de a recunoaşte că a greşit, de a îşi cere iertare şi de a fi primit înapoi nu ca un fiu- căci el însuşi îşi dă seama că greşeala sa l-a decăzut din dreptul de fiu, ci ca un slujitor.
Întors acasă, tatăl său îl primeşte cu bucurie- îi redă „haina sa cea dintâi”, recunoscându-l ca fiu, îi dă un inel, semn al puterii şi al bogăţiei de care e din nou părtaş şi paorunceşte petrecere mare, cu tăierea „viţelului celui îngrăşat”, cu cântece şi jocuri.
Până aici sensul pildei spuse de Hristos este destul de clar.
Oricât de mult am greşi, oricât de mult ne-am îndepărtat de demnitatea noastră umană, de creaţie specială a lui Dumnezeu, oricât de urât ne-am irosit moştenirea de la Domnul în petrecerile şi desfrânările acestei lumi, există o cale de întoarcere.
Reţeta e simplă. Mai întâi să ne venim în fire, să conştientizăm că orice viaţă departe de Tatăl este o viaţă nu doar nedemnă de statul nostru de copii al lui Dumnezeu, ci contra firii şi naturii noastre.
Apoi să ne recunoaştem greşelile (toate!) şi să ne cerem iertare pentru ele şi….să ne întoarcem la Tatăl nu cu speranţa că vom fi repuşi în drepturi ci ca simpli slujitori, din moment ce ne-am batjocorit propria fire, aceea de fii ai Săi.

Dar pilda continuă. Fratele mai mare, cel ce nu şi-a irosit averea ci a stat lângă Tatăl, aude sunetul petrecerii organizate pentru fiul rispitor.
Evident că se întristează şi că se mânie, refuzând să intre în casă. Şi are şi argumente pentru aceasta: „Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.”
Răspunsul Tatălui nu întârzie însă să vină:
„Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”
Mulţi dintre noi sunt asemenea Fratelui celui mare. Nu au plecat în aventuri destrăbălate, nu s-au depărtat de Dumnezeu. Şi-au dus vieţile în apropiere de casa Tatălui (Biserica), muncind pentru Dumnezeu şi propria mântuire.
Au postit, s-au nevoit, şi-au refuzat orice plăcere până în atât încât au uitat că sunt fii ai lui Dumnezeu ci doar slugi ale Acestuia. Au pierdut curajul de a îşi permite demnitatea de fii şi de moştenitori şi, ceea ce este mai grav, au pierdut dragostea pentru fratele lor rătăcit.
Dar, spune Evanghelia, nu este vina lui Dumnezeu că ei şi-au negat propria fire de fii, ajungând a se confunda cu slugile, că nu şi-au asumat niciodată curajul de a lua, nu viţelul cel îngrăşat ci măcar un ied, şi a se veseli împreună cu prietenii lor. Au transformat bucuria credinţei în tristeţea slujirii şi au lăsat şi pentru alţii impresia că viaţa întru Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, ar fi o viaţă de sclav şi nu de fiu al lui Dumnezeu.
De aici şi încrâncenarea lor auto-suficientă. De aici şi un fanatism plin de frustrare şi de ură, o urâţenie serioasă care se pretinde a fi creştină, o auto-suficienţă tragică.
Or Creştinismul este despre a fi în căutarea bucuriei de a te întoarce la Tatăl (dacă eşti fiul rispitor) şi apoi în bucuria de a fi fiul Tatălui (dacă eşti fratele cel mare). În Creştinism nu este loc de suferinţă, încrâncenare şi tristeţe decât atâta timp cât eşti departe de acel acasă care este Biserica şi de Dumnezeu. Dar după ce te-ai întors la Tatăl, lasă încrâncenarea. Fii fiu al lui Dumnezeu, conştient de repsonsabilităţile dar şi bucuriile moştenirii tale.
Fă-ţi ascultarea faţă de Tatăl, dar nu uita că este dreptul tău de fiu să tai din când în când câte un ied, ca să te veseleşti atât tu, cât şi prietenii tăi.
Pilda aceasta nu este pusă întâmplător de Biserică cu o săptămână înainte de începerea Postului Mare. E rostită acum în biserici pentru a ne atrage atenţia că la ospăţul Paştelui- încununarea Postului Mare, toţi sunt chemaţi: şi cei ce se nevoiesc, dar şi cei ce nu se vor nevoi. Iar cei ce nu se vor nevoi, vor avea timp să îşi vină în fire şi să se pocăiască, în timp ce cei ce vor posti, nu trebuie să o facă ca nişte slugi, ci ca nişte fii ai lui Dumnezeu-responsabili şi conştienţi.

IntoarcereaFiuluiRisipitorPalama

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s