Duminica Sfintei Maria Egipteanca. Despre spovedanie

Până acum urcușul Postului Mare a fost punctat de momente de reflecție teoretică. În prima Duminică din Post ne-am adus aminte de dogmele Bisericii, în a doua Duminică, de sinteza teologică a Sfântului Grigore Palamas- moment de culme al culturii bizantine, în a treia Duminică ne-am închinat Crucii iar în a patra am fost invitați să citim marele tratat de mistică al Sfântului Ioan Sinaitul, Scara Raiului.
Acum ni se pune în față un model de pocăință. Poate chiar modelul de pocăință al Creștinismului.
O femeie desfrânată, care își trăia desfrânarea din plăcere, ajunge la conștientizarea păcatelor sale și a înstrăinării sale de Dumnezeu. În acel moment viața ei cunoaște o răsturnare radicală- dintr-o femeie ușoară ajunge o ascetă radicală, care în fierbințeala pustiului, cu rugăciuni, post aspru și completă izolare de lume, încearcă să refacă legătura pierdută cu Dumnezeu.
Nimic din ce făcea Maria Egipteanca înainte de întoarcerea ei la Dumnezeu, nu e străin de felul de viaţă „liberal”, libertin şi „autonom moral” din vremurile noastre. Umanitatea noastră, mai mult ca oricând în istorie, este o „Marie Egipteanca” înainte de pocăinţă- vieţi irosite prin sex şi superficialitate. Relativismul moral al femeii uşuratice din Alexandria este constituţia (i)morală a vremurilor noastre.
Însă Maria se întoarce la Dumnezeu. Şi nu oricum, ci în mod radical- distrugând fără nicio milă, orice urmă şi orice instinct rămas din viaţa ei de păcat. Asceza radicală la care se supune, viaţa de singurătate absolută în Pustie- răstoarnă cu totul viaţa Mariei: păcătoasa devine sfântă.
Lumea noastră nu are aceeaşi voinţă. Însă nu lumea este chemată să se pocăiască şi să se mântuiască ci fiecare om în parte.
Dar ce înseamnă pocăinţă? Pentru mulţi, aceasta a devenit sinonimă cu o foarte formalizată ceremonie: cea a spovedaniei. Însă este o iluzie foarte periculoasă să credem că simpla rostire a păcatelor noastre în faţa unui preot (de cele mai multe ori epuizat de coada de „pocăiţi” care aşteaptă să execute formalitatea spovedaniei) şi apoi dezlegarea preotului ar fi suficiente. O astfel de mentalitate ţine de magie.
Prima etapă a pocăinţei este conştientizarea păcatului. Ştiu mulţi creştini care merg la spovedanie şi recită nişte păcate pe care le-au făcut dar despre care ştiu că sunt păcate pentru că…”aşa se zice în biserică.” Însă ei nu se simt cu adevărat vinovaţi de păcatele respective, nu le simt ca pe o îndepărtare a lor de Dumnezeu.
A doua etapă a pocăinţei este mărturisirea păcatului- îi spui pe nume, îţi asumi condiţia de om vinovat pentru că ai comis acele fapte. Spovedania se face, de mai puţin de o mie de ani, în faţa unui preot.
Însă în primul mileniu creştin, asumarea faptelor greşite se făcea fie în parohie, în faţa tuturor fraţilor, fie în faţa celor mai apropiaţi şi mai încercaţi duhovniceşte prieteni. Ba chiar unii se mărturiseau pur şi simplu în faţa unei icoane, sau unor sfinte moaşte. Nu era condiţionată de „molitfe”, „patrafire”, „confesionale”, „liste de păcate”, „manuale” şi diverse obiceiuri ce au încărcat de multe ori periculos, nu doar inutil, momentul deschiderii sufletului spre Dumnezeu.
Însă fie ca în alte vremuri, fie după rânduielile mai recente, mărturisirea păcatului şi asumarea vinei este deosebit de importantă. Pentru că această mărturisire mă obligă să mă văd aşa cum sunt şi să mă dezgolesc de iluzii nu doar în faţa lui Dumnezeu (căci El ştie oricum cum suntem) ci mai ales în faţa propriilor mei ochi.
Apoi urmează lungul drum al vindecării. Şi aici intervine rolul fundamental al părintelui spiritual- deşi, cum vedem chiar în cazul Mariei Egipteanca, viaţa ne poate pune în situaţia să nu găsim părinţi duhovniceşti.
Mulţi cred că spovedania este pentru obţinerea iertării lui Dumnezeu. Ce bine ar fi să fie doar atât. Nu iertarea lui Dumnezeu este greu de obţinut. Dumnezeu a murit pentru noi toţi şi moare, euharistic, la fiecare Liturghie. Dacă ar fi după El, toţi am fi în Rai, căci nu există păcat pe care El să nu îl poată ierta. Însă El nu poate să ne ierte dacă noi nu ne conştietizăm pe bune păcatele, dacă nu ne asumăm vina.
De aceea e posibil ca Iadul să fie plin nu de mari păcătoşi- căci marile păcate vin, de obicei, însoţite de un mântuitor sentiment de vinovăţie, care ne mai dă o zbrâncă spre pocăinţă, ci de oameni care au făcut păcate „mici”, dar le-au tratat ca pe ceva firesc, nu şi le-au asumat niciodată ca atare (deşi poate că le-au recitat formal când s-au dus să se spovedească).
Spovedania este despre iertarea mea de către mine şi despre vindecarea fiinţei mele, pe care am erodat-o prin păcate. Nu e o relaţie, aproape „birocratică”, cu Dumnezeu, ci este conştientizarea nevredniciei mele şi căutarea unor soluţii (ideal, lângă un părinte duhovnic) pentru a schimba această stare care mă ţine departe de Domnul dar şi de adevăratul sens al umanităţii mele.

144481_indrumar-spovedania-pacatele-strigatoare-cer

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s