Pătimiri şi ispite ale Bisericii (după Rosmini şi Besancon)

Acum aproape 200 de ani, Fericitul Antonio Rosmini, un mare gânditor catolic, scria despre cele cinci plăgi (răni) ale Bisericii- care corespund rănilor Mântuitorului. Actualitatea lor este mai mult decât frapantă, mai ales pentru Bisericile Ortodoxe.

Rana întâia ar fi fost cea a lipsei de empatie între cler şi credincioşi: casta clericilor s-a izolat de Biserica credincioşilor şi are tendinţa de a pune monopol pe chiar ideea de Biserică.
Vedem şi acum cum se induce o falsă sinonimie între Biserică şi ierarhia bisericească, poporul credincios fiind exclus din instituţia Bisericii, transformat într-un soi de spectator şi beneficiar de servicii liturgice contra cost.

Rana a doua, spunea Rosmini ar fi cea a insuficientei culturi teologice a clerului. Şcolile teologice sunt alienante, incapabile să iniţieze şi să susţină un dialog real cu cultura lumii lor. Se dezvoltă un dublu limbaj şi o ghettoizare culturală autoimpusă.

A treia rană este cea a lipsei de unitate reală a Bisericii. Episcopii nu au relaţii umane autentice cu preoţii lor, preoţii nu au cu credincioşii, nu există frăţietate reală şi colaborare nici între episcopi, nici între Bisericile locale.

A patra rană este cea a complicităţilor dintre ierarhia Bisericii şi clasa politică, este păcatul confundării slujirii episcopale cu vreo demnitate publică, statală. Aceste complicităţi deturnează episcopii şi preoţii de la misiunea lor apostolică şi duhovnicească şi îi transformă în administratori şi prestatori de servicii sociale.

A cincea rană este cea a trufiei sutanei. Şi vedem şi acum cum episcopii sunt numiţi „stăpâni”, pretind în biserici mai mult respect decât se acordă chiar lui Hristos, se înţolesc ca nişte faraoni şi îşi confundă eparhiile cu moşiile personale.

La 150 de ani după, un gânditor francez în viaţă, Alain Besancon, scria „Trois tentations dans l Eglise”. vorbea de trei ispitiri politice moderne ale Bisericii:

Tentaţia anti-democratică- cea a alianţelor Bisericii, cu al său firesc discurs anti-modernist, cu ideologii antidemocratice.
Şi avem şi aici exemple duium la ortodocşi. De la odiosul amantlâc între ierarhi, clerici şi legionari, la periculoasele apropieri dintre ortodocşi şi anarhişti şi comunişti, sub pretextul că adversarul e comun, cancerul modernist.
Însă nu te aliezi cu ciuma ca să vindeci holera.

Tentaţia democratică- cea de a bate palma cu sistemul modernist, de a accepta, sub pretextul separării religiei de stat, a ideologiei secularizării, de a intra în jocul pervers al modernităţii care doreşte schizoidarea tuturor oamenilor, ruperea lor în două.

Tentaţia islamică- care la catolici se manifestă printr-o submisivitate accentuată şi multiculturală faţă de Islam.
La ortodocşi, ea nu există decât în măsura în care există anumite pasiuni ritualist-formalist-talibane care apropie comportamentul unor zeloţi ortodocşi de cel al fundamentaliştilor musulmani.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s