De ce nu e bine să se recunoască ideea de „familie homosexuală”?

 
De fiecare dată când se ridică la fileu subiectul cu aşa numitele „căsătorii” homosexuale, noi, cei care ne împotrivim lor, suntem acuzaţi că am fi nişte intoleranţi fără suflet, care nu respectă libertatea celorlalţi.
În definitiv, ni se spune, care ar fi problema? Nu te obligă nimeni să fii homosexual, aşa cum nu îţi interzice nimeni să rămâi creştin. Pur şi simplu, fiecare celebrează dragostea şi credinţa după cum îl duce capul, într-un climat de „toleranţă”.
Şi apoi, cine sunt creştinii care se opun ideii de dragoste, chiar dacă e ea mai fistichie? Nu se spune chiar în Biblia lor că „dacă dragoste nu e, nimic nu e”? Sau, mă rog, se spune într-un cântec care parafrazează Biblia, dar ….tot pe acolo.
 
Problema „căsătoriilor homosexuale” ar putea părea, în lumina celor spuse mai sus, o problemă benignă. Aşa cum nu ne dăm cu capul de pereţi că există prostituţie în România, sau că practic nu mai e tânăr student care să nu fi încercat experienţa de a fuma „iarbă”, am putea să nu ne dăm cu capul de pereţi pentru că unii homosexuali vor să se „căsătorească” între ei. În definitiv e mai bine că se aşează în cupluri stabile, decât să o ţină într-un dezmăţ de-o viaţă, nu?
 
 
Vă asigur că într-o lume cu adevărat tolerantă şi fără agende ideologice ascunse aş fi întâiul de acord cu acceptarea acestei instituţionalizări: nu i-aş spune „căsătorie”- aş propune să îi găsim un nume al său- şi toţi am trăi fericiţi, într-un armistiţiu până la Judecata finală.
 
Dar povestea cu „căsătoriile homosexuale” nu poate fi privită doar din unghiul unui „sfânt Valentin” sau „Dragobete”,rozaliu şi bucolic al homosexualilor.
Povestea „căsătoriilor homosexuale” depăşeşte cu foarte mult chestiunea propriu-zisă a homosexualilor. Ca de altfel toată mişcarea LGBTAQIplus, care pare să aibă mai mulţi activişti heterosexuali decât homosexuali.
Când se vorbeşte de „căsătoriile homosexuale” se vorbeşte de fapt despre o pagină din revoluţia culturală, în plină desfăşurare,care transformă societatea noastră occidentală, creştină, capitalistă, prosperă şi umanistă, într-o societate a(nti)creştină, socialistă şi neoliberală, de dependenţi de stat şi transumană (conceptul se vehiculează, nu l-am inventat eu).
Nu trebuie să priviţi „căsătoriile homosexuale” separat de aşa-numitul „umanism” ateu, care este explicit anti-creştin şi vrea să ducă separarea religiei de Stat – o realizare a modernităţii, într-o etapă ideologică, a separării religiei de societate.
Nu trebuie să ignorăm efortul de depăşire al umanităţii: uciderea copiilor concepuţi dar încă nenăscuţi a devenit o practică „contraceptivă”. Eutanasierea bătrânilor şi bolnavilor nu mai ridică vreo dilemă morală, căci preţul vieţii a scăzut foarte mult la bursa valorilor acestei brave lumi noi.
Nu trebuie să privim departe de ce se întâmplă în şcolile şi universităţile din întreaga lume occidentală (inclusiv în România), căci ele formează elita de mâine şi de poimâine, nu?
Vedem acolo cum e un proces întreg de lepădare de marea cultură occidentală şi de adoptare a unor curente ideologice menite să provoace dispreţul tinerilor studioşi faţă de propriile rădăcini ale Occidentului.
Libertatea spiritului este încurajată doar dacă este o critică contra propriilor valori şi dacă este una dependentă de moda vremurilor.
 
Un fenomen aparte este cel al „drepturilor omului”. După cum am văzut dreptul al viaţă este relativ. Dreptul mamei la sex bate dreptul copilului la viaţă, medicina dezvoltă o nouă dimensiune- de călăi- care execută persoanele devenite indezirabile social.
Însă nicăieri nu se vorbeşte de suspendarea drepturilor omului. În schimb asistăm la o extindere a lor care merge până la absurd.
E un drept acela de a sfida natura- omul contemporan poate alege să se creadă de alt sex decât cel primit din concepere, să se creadă chiar un animal şi legislaţii întregi vin buluc peste el ca să îl protejeze în opţiunile sale extravagante.
 
Elita de azi şi de mâine este încurajată să fie activă social- dar pe teme abstracte sau complet rupte de realitate. Orice, numai să nu se atingă de problemele reale. De altfel e un specific al revoluţiilor culturale- întocmai ca şi în cazul revoluţiei culturale chineze, e o revoluţie „cu voie de la primărie”- ai dreptul să fii distructiv cu ce îţi dă voie autoritatea. E o revoluţie menită să accentueze puterea sistemului, nu să o distrugă.
În schimb, trebuie să distrugă prin relativizare sau etichetarea ca „retrograd”, „fascist”, „intolerant”, „contra drepturilor omului” a tuturor formelor vechi, ale vechii civilizaţii occidentale.
Arta este „depăşită”, înlocuită de absurdităţi care, dacă nu ar fi aplaudate la scară deschisă, ar trebui să ne provoace râsul. Dar aşa, ne îngrijorează. Această artă răstoarnă categoriile estetice pe care s-a construit occidentul: frumosul şi bunul (kalokagathia grecilor antici). O bulversare a valorilor care e departe de a afecta doar galeriile de artă.
Marea cultură este denunţată pentru „europocentrismul”, „machismul” şi „rasismul” ei şi în locul ei se preferă o aplaudare a primitivismului şi o logică a auto-învinovăţirii omului occidental.
Noi râdem în România de naţionaliştii noştri dacopaţi, dar gândiţi-vă că luptătorii pentru „drepturile” negrilor îi depăşesc de mult cu absurdul pe dacopaţii noştri. Aproape e imposibil să mai vezi vreun film istoric în care să nu apară negri. Cum? Nu aveau cum să fie negri în vremea lui Robin Hood? Nicio problemă, rezolvăm rasismul acestei poveşti inventând un maur- musai înţelept şi loial- care însoţeşte pe Robin în aventurile sale.
Nu e niciun negru în Biblie? Păi de asta avem regizori- să îi „plasăm” şi lui Iisus, în ceata apostolilor, vreo două persoane de culoare.
 
Biserica este şi ea foarte atacată. De obicei fără argumente- altele decât legendele cu inchiziţia şi ipocrizia Bisericii.
Gândiţi-vă la diversele ecranizări ale unor istorii medievale şi veţi vedea că mai bine de 40 de ani nu mai este loc în niciun film holywoodian pentru o imagine pozitivă a clericilor şi a instituţiilor creştine. Iar filmele crează mentalităţi, nu cărţile- pe care nu le mai citesc decât niscaiva maniaci.
 
Despre şcoală am vorbit mai sus: dispreţul faţă de marea cultură şi obsesia pentru o educaţie „profesională”- de fapt un cult al eficienţei corporatiste- sunt elementele cheie ale oricărei reforme educaţionale de la noi sau de aiurea.
 
Aici, în acest context trebuie să vedem problema „căsătoriilor homosexuale”. Despre ce e vorba de fapt?
E vorba despre subminarea ideii de familie.
Vedeţi cum mulţi, chiar şi dintre noi, cei care apărăm familia, folosesc expresia „familia tradiţională”.
Dar când spui „familie tradiţională”, deja recunoşti că e posibilă şi o altă formă de „familie”, care nu e tradiţională. Cu alte cuvinte, mental, am cedat deja teren ofensivei lor. Suntem dispuşi, fie şi verbal, să acceptăm posibilitatea existenţei vreunei normalităţi alternative. Or nu există normalităţi alternative.
Vă daţi seama că lucrurile nu se rezumă doar la această forţare a acceptării anormalului ca normal.
În toate societăţile în care, în ultimii 13 ani, s-au acceptat „mariaje” şi „familii” homosexuale, au început noi etape de transformare a mentalităţilor.
Şcolile, sub pretextul de a proteja pe copii acestor cupluri homosexuale, descurajează folosirea unor cuvinte cheie nu doar pentru familie, dar pentru însăşi civilizaţia şi viaţa noastră: acelea de mamă şi de tată.
Nu mai vorbim că deja e interzisă Biblia în şcoli- o carte care, oricât au încercat unii teologi homosexuali, nu poate fi folosită ca argument pentru acceptarea de către creştini a homosexualităţii, ba din contra.
 
Lupta este deci pentru viitor, nu pentru prezent.
Ni se spune: „cu ce vă deranjează? nu vă împiedică nimeni să fiţi creştini.” Pe noi nu, dar generaţiile viitoare sunt deja programate să fie a(nti)creştine.
 
Mai menţionez doar atât: nimic din delirul moral, artistic şi politic care afectează acum Occidentul nu poate să fie considerat parte naturală a felului de a fi occidental. Sunt asemenea tumorilor cancerigene, ideologii care au distrus părţi întregi din corpul normalităţii occidentale.
Ele sunt produse revoluţionare, născute în ultimii 50 de ani. Şi sunt, toate, mai anti-occidentale decât bolşevismul şi islamismul radical.
d8e698400a82ee328e185caa0f171104
Anunțuri

4 gânduri despre “De ce nu e bine să se recunoască ideea de „familie homosexuală”?

  1. de ce nu ar fi toate tendintele astea ducerea la extrem a ideii de libertate individuala, inerenta occientului germanic? mie imi pare o dezvoltare naturala a culturii occidentale, din care nu facem parte. societatile statice, cum le numea duverger, sunt incapabile sau nedoritoare de progres stiintific/tehnic si crestere economica.studii pe care nu am chef sa le caut acum arata ca individualismul creste creativitatea, dar are si efectele pe care le-ati aratat mai sus.gaudeamus igitur, vom ramane saraci si prosti, dar poate vom mai apuca o zi in plus.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s