Un gând despre naţonalismul românesc. Şi despre conservatorism, care e cu totul altceva

Naţionalismul ca familie ideologică nu a fost niciodată popular în România.
Legionarismul nu a reuşit, la probabil singurele alegeri libere ce s-au desfăşurat în Regatul României, cele din 1937, decât un amărât 15,57 de procente- deşi erau toate stelele aliniate pentru o victorie legionară (Europa fascizată, eşecul democaţiilor, armistiţiu electoral cu partidele mainstream, etc.)
Împreună cu Partidul Naţional Creştin, fasciştii lui Octavian Goga şi A.C Cuza, naţionaliştii români nu atingeau 25 de procente.
 
 
După 1989, naţionalismul românesc a devenit o realitate şi mai complexă: cea mai mare masă a electoratului său e reprezentată de naţional-ceauşişti, moştenitorii ideologici ai viziunii încropite de Ceauşescu cu privire la România şi la poporul român.
Însă există naţionalişti ortodoxişti, naţionalişti legionari sau neolegionari, naţionalişti de descendenţă antonesciană, dacopaţi, sau amestecuri stranii dar şi amuzante între toate aceste curente.
Momentul de maximă glorie al naţionalismului românesc postcomunist a fost rezultatul obţinut de PRM în 2000, de 21,01 procente.
 
Acum, naţionalismul românesc este reprezentat de roi de mici formaţiuni politice: Alianţa Noastră, PRU, PRM, PP şi, mai nou, PNŢCD, toate fiind cu scoruri electorale derizorii, de sub un procent.
Leadership-ul acestor partide este lipsit de carismă, deloc lămurit ideologic şi nu poate spera decât că, o soartă favorabilă lor ar putea duce la o singură alianţă naţionalistă care să reuşească să treacă, nu cu mult, pragul electoral de 5 la sută. Evident, iluzii….
Aceasta mai ales în contextul în care toţi aceşti lilipuţi patriotici se acuză reciproc de pactizări cu Rusia, respectiv cu SUA; deşi cel mai probabil, dată fiind dimensiunea reală a acestor partide, singurele pactizări posibile sunt cele cu nişte ofiţeri SRI.
 
Nici mişcarea unor pesedişti înspre PRU- partidul care chiar pedalează pe un discurs naţional-ceauşist- nu va schimba cu nimic serios raportul de forţe de pe scena politică românească. Cel mult va pierde PSD-ul 1-2 procente şi va câştiga PRU un 1 sau 0,5 procente.
 
Problema, pentru mine, nu este eşecul naţionalismului românesc. Cred că naţionalismul este nociv mai ales pentru popoare ca cel român, unde blocarea în trecut (obsesia naţionalistă) este impedimentul pentru construirea unui viitor. Când eşti francez e uşor să te blochezi în trecut, pentru că trecutul tău îţi poate asigura (fie doar prin turism) un viitor.
 
 
Problema este însă alta: preluarea şi asumarea de către aceste partide a unor elemente de discurs conservator şi eurosceptic. De aici epuizarea morală a acestor elemente.
A fi conservator român- în buna tradiţie a conservatorismului românesc, înseamnă a fi un liberal moderat şi un om rezervat faţă de revoluţie şi de progresul cu orice preţ.
A fi eurosceptic şi rezervat faţă de politica externă a României actuale nu înseamnă nici a idealiza „maica Rusie”, nici a demoniza „Occidentul iudeo-masonic” ci înseamnă a gândi interesele României pentru momentul istoric în care se găseşte România şi de a ţine la conştientizarea şi asumarea civilizaţiei iudeo-creştine.
 
Conservatorismul românesc este, înainte de a fi o mişcare politică, o mişcare de societate civilă. Reuşeşte să se articuleze în societatea civilă? Atunci va prinde şi în politică.
Însă a îl compromite înainte de a prinde rădăcini, confundându-l cu naţionalismele româneşti, este răpirea unei şanse, nu probabile, dar posibile pentru ţară.
keep calm
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s