Gând despre Biserică

Gând despre Biserică
Biserica- în cei aproape 2000 de ani de existenţă ai săi, a fost şi a rămas o instituţie divino-umană.
Apostolii înşişi au fost atât de umani, Petru însuşi a avut puţină credinţă, îndoieli, Pavel a fost un arogant misogin. Ba chiar în ceata apostolilor a fost un Iuda Iscarioteanul.
Nicicând Biserica nu a fost perfectă, aşa cum sfinţenia nu a presupus niciodată- în înţelesul ei real (nu cel idealizat) perfecţiunea.
Acesta este geniul Bisericii: este o instituţie a oamenilor şi a găzduit, inevitabil, toate păcatele umanităţii, toate erorirle sale, pentru a putea să le şteargă sau să le ofere lui Dumnezeu pentru a întoarce răul spre bine.
Bună parte din istoria Bisericii despre asta e: vezi papi, patriarhi, episcopi, preoţi şi credincioşi nevrednici şi ticăloşi, dar care- în mâna lui Dumnezeu, prin voinţa Lui, devin paşi spre mântuire ai lumii şi Bisericii.
Istoria Bisericii este cea mai bună lecţie de teologie pentru fiecare dintre noi, dacă ne confruntăm cu adevărul ei şi nu o vom „anestezia” cu legende şi snoave „duhovniceşti”.
Mulţi credincioşi au atât de puţină încredere în Dumnezeu şi în Biserică încât, pentru a îşi proteja credinţa, ajung să nege adevărul şi inventează idoli din Dumnezeu, Sfinţi, Biserică şi basme din istoria Bisericii. Acesta este un păcat împotriva credinţei mai rău decât ateismul.
Ateii sunt chiar mai avantajaţi decât aceşti credincioşi de care vorbeam mai sus. Ei nu au credinţa- ceea ce e grav, dar măcar nu fug de adevărul istoric. Credincioşii de vorbeam mai sus despre ei nu mai au nici credinţa, dar îngroapă şi adevărul
Dar să revin: Biserica a funcţionat şi funcţionează pe baza unei tensiuni interne: între membrii ei, supuşi tot timpul tentaţiei şi păcatelor, dar investind încrederea şi speranţa lor în Dumnezeu, şi Domnul care face miracole cu noi, fiecare în parte, dar şi cu Biserica Sa ca întreg, ca să nu ne ducem toţi …la dracu.
De aceea trebuie să denunţăm cu toată forţa acea ipocrizie din interiorul şi din exteriorul Bisericii, care vorbeşte despre perfecţiune şi care pretinde perfecţiune, în loc să ofere credinţă.
Eu sunt creştin catolic nu doar pentru că Petru a murit pentru Domnul, ci şi pentru că Petru s-a îndoit de Domnul când mergea pe ape, şi pentru că Petru s-a lepădat de trei ori de Domnul, pentru că îi era frică, şi pentru că, spune Tradiţia, a încercat să fugă de propria sa moarte pentru Domnul.
Şi, spuneţi şi voi, cei care sunteţi creştini, nu e aşa că e minunat că trăim într-o Biserică divino-umană? De ce să fim ipocriţi sau, şi mai grav, idolatri?

Iar voi, cei care nu sunteţi creştini, problema voastră este că nu înţelegeţi că Dumnezeu nu lucrează ca oamenii. Şi sigur nu îl cheamă Kant 😉

 

Despre ecumenismul cel bun- din Evanghelie

Evanghelia citită astăzi la Liturghia romano-catolică are nişte versete menite să tempereze fundamentalismele confesionaliste:

„Şi I-a zis Ioan: Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.
Iar Iisus a zis: Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău.
Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.
Iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa.”

(Marcu, 9, 38-40)

Ce frumos răstoarnă Mântuitorul principiul ticălos: „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, care ne închide în talibanisme şi exclusivisme…
Confesionalismele agresive, pretenţiile exclusivităţii, impertinenţa confesionalistă de a impune lui Dumnezeu să lucreze doar în eparhia ta, este răsturnată de Mântuitorul care îl ceartă pe Ioan.
Dumnezeu lucrează şi în numele lui Hristos până şi pastorul Pat Robertson poate să scoată diavoli şi să vindece bolnavi, nu doar Nectarie Taumaturgul. Cine suntem noi să punem stavilă lucrării lui Dumnezeu care se face în numele lui Hristos, în toată suflarea creştină?
Cine suntem noi să credem că doar cei de o anumită confesiune se vor mântui?

Desigur, există adevăruri şi minciuni. Şi bine ne este să ne aprofundăm credinţa astfel încât să ţinem ade adevăr şi să ne ferim de erezie. Dar când ne apucăm, noi, nişte „pufilici” care nu ştim ce e aceea Filioque sau impanaţie, să decretăm sentinţe ca nişte sinoade ecumenice pe două picioare, decretând unde şi cum trebuie să lucreze Domnul, atunci ne aşezăm contra Evangheliei Sale.

Mai jos, în versetele următoare, Mântuitorul spune lucruri grele:
„Şi cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare.
Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o că mai bine îţi este să intri ciung în viaţă, decât, amândouă mâinile având, să te duci în gheena, în focul cel nestins.
Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
Şi de te sminteşte piciorul tău, taie-l, că mai bine îţi este ţie să intri fără un picior în viaţă, decât având amândouă picioarele să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins,
Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un singur ochi în împărăţia lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului.
Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.”
(Marcu, 9, până la versetul 48)

Şi cât de smintitoare sunt exclusivismele astea confesionaliste…. Şi ce preţ greu se plăteşte pentru ele- căci majoritatea ateilor sunt atei din pricina talibanismului băbist al creştinilor. Şi vom fi chemaţi să răspundem la Judecată şi pentru sufletele lor…. Aşa cum vom răspunde pentru toate prostiile de acuze de „sectarism”, „schismă” şi de „erezie” pe care, cu lipsă de iubire şi analfabetism teologic, le mai aruncăm pentru a ne masca neputinţele.
12064084_698278293606348_1563716814_n (1)

Trei postări pe Facebook despre credinţă şi morală

Morala creştină nu este o morală autonomă. Aşa cum nicio morală nu este autonomă- asta cu autonomia moralei este una din marile prostii ale modernităţii, prostie care ne-a costat sute de milioane de morţi în secolele ce abia au trecut….
Morala creştină izvorăşte din credinţă, din doctrina credinţei. Când credinţa piere,atunci piere şi morala, aşa cum atunci când seacă un izvor, inevitabil dispare şi râul ce se naşte din acel izvor.
Tot vorbim acum de morala creştină, dar ne temem să vorbim de doctrina creştină. Vezi Doamne, e prea complicată, prea serioasă, nu sunt oamenii pregătiţi pentru aşa ceva.
Hai să vedem ce spunea un epicop roman din secolul IV- când lumea era mult mai puţin alfabetizată şi şcolarizată ca acum- despre preocupările contemporanilor săi cu privire la teologie:
„Acest oraş este plin de meşteşugari şi sclavi care toţi sunt mari teologi şi predică în atelierele lor şi pe străzi. Dacă voiţi să vi se schimbe de către un bărbat o monedă de argint, acesta vă va învăţa prin ce se deosebeşte Tatăl de Fiul; dacă întrebaţi de preţul unui codru de pâine, vi se va da drept răspuns că Fiul este mai mic decât Tatăl, şi la întrebarea dacă pâinea s-a copt, vi se va replica în schimb că Fiul s-a întrupat din nimic.”
Autorul acestui citat, Grigorie de Nazianz, desigur, ironiza o stare de spirit, evident, exagerată. Dar ne şi arată că societăţi în care teologia e la ordinea zilei, au fost şi sunt posibile.
Dar să revenim la morală. Morala a fost ruptă la un moment dat de credinţă şi a devenit o dogmă per se. Însă ruptă de credinţă, a fost ruptă şi de izvor. De aceea morala creştină- vie, înţeleaptă, echilibrată- s-a transformat în secole în ceva arid, inhibitiv, puritan şi excesiv de închistat. Căci se reducea treptat, treptat, hidratarea….
Acum vedem cum moare familia creştină şi, pe bună dreptate, ne supărăm pe cei care îi dau lovitura finală. Dar nu ne întrebăm dacă nu cumva familia creştină moare tocmai pentru că a devenit, în timp, tot mai puţin creştină?

A crede, fără să înţelegi, în sfântul Nectarie, sfântul Anton, părintele Arsenie Boca, bolovanii miraculoşi de la Dervent, faptul că agheasma nu se cocleşte, că Rusaliile sunt sărbători „rele” aşa că e „naşpa” dacă speli rufe atunci, că anafura se ia doar pe stomacul gol şi cu evlavie, că trebuie să ai iconiţe în casă, maşină, portofel şi buzunar, nu înseamnă că eşti creştin.
Creştin înseamnă să crezi în Evanghelie, să înţelegi şi să asumi învăţătura de credinţă dată nouă de Hristos, Apostoli şi Biserică.
Desigur, în această credinţă este loc şi de exemplul şi mijlocirea Sfinţilor în rugăciune pentru noi- dar nu sfântul Anton sau Nectarie ne vindecă ci Hristos ne vindecă şi prin rugăciunile lor, e loc de miracole, dar nu miracolele ne mântuiesc ci credinţa înţeleasă şi asumată, e loc de rânduială, dar nu o rânduială care pune închinarea la cine ştie ce icoană sau la cine ştie ce moaşte înainte de participarea la Liturghie şi voinţa comuniunii euharistice cu Însuşi Hristos.

Tocmai îmi povesteşte cineva că fratele său, creştin ortodox, cu studii superioare, care locuieşte prin Germania, a fost provocat de un musulman la o polemică teologică.
Cică ar fi fost blocat de musulman atunci când au discutat despre Dumnezeu cel unul, dar totuşi Treime de Persoane.
Sunt atacat când spun că lumea noastră nu mai e creştină. Dar adevărul trist este acela că dacă oricare dintre noi ar face un test de cultură generală cu privire la credinţa creştină, şi l-ar propune spre rezolvare duminica, în orice parohie, ar avea parte de neplăcute surprize…..
Când Creştinismul îşi pierde statutul de de credinţă care integrează toate aspectele vieţii, care e atotcuprinzător intelectual, când se limitează la a deveni o religie, ba uneori doar un mănunchi de superstiţii, bun doar pentru vânătorii de miracole, atunci el moare….

Duminca vindecării orbului

Hristos a înviat!
Duminica aceasta ne aducem aminte de vindecarea orbului din naştere.
Nu voi vorbi nici despre vindecare, nici despre cât de teolog este orbul vindecat atunci când zdrobeşte practic acuzele fariseilor şi saducheilor cu privire la Hristos. Merită să le citiţi fiecare în parte, în caz în care nu aţi ascultat Evanghelia în Biserică. Capitolul 9 din Evanghelia după Ioan nu este nici prea lung, nici nu este neinteresant.
Cred că merită să ne oprim asupra a două versete din acest fragment (pericopă):
„Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.” (Ioan 9, 4-5)Sunt cuvinte greu de înţeles şi provocatoare, dar care, cred eu, ne ajută foarte mult în viaţa noastră spirituală.
Mai întâi vedem că există o limită a lucrării lui Dumnezeu în lume. Aceasta este dată de libertatea omului. Omul, cât timp va fi cu Hristos, va fi în lumină şi Hristos va putea să lucreze pentru el. Dar când lumea spune nu lui Hristos, se îndepărtează de Acesta, atunci lumina pleacă de la noi şi „nimeni nu poate să lucreze”.
„Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, ne spune Iisus. Hristos mai este încă în lume- tot mai izolat, tot mai prigonit, dar toţi simţim deja amurgul. Lumea nu l-a vrut niciodată pe Hristos iar numărul celor care îl mai ţin pe Hristos viu printre noi este în continuă scădere.
Lecţia acestui fragment este că nu putem să avem parte de Hristos dacă nu facem noi primul pas în acest sens. Toată relaţia noastră cu Dumnezeu e condiţionată de voinţa şi implicarea noastră. Pierdem această voinţă şi această implicare? Atunci Lumina pleacă de la noi şi vine întunericul.

Despre excomunicări

Un răspuns dat unui altfel simpatic articol al părintelui Eugen Tănăsescu, pe care îl asigur de respectul şi dragostea mea.
Articolul îl găsiţi aici

Părinte, amuzant textul, de înţeles (eşti coleg de altar cu arhierescul cumnat, nu?), dar chiar nu cred că merita efortul…

Trei nebuni au fost excomunicaţi de arhiepiscop- adică, nu cum spui dumneata, trimisi la un „penitenciar” bisericesc ci pur si simplu exclusi din Biserica Ortodoxa.
Poate cultura nu mă ajută foarte tare, dar ultimii 150 de ani nu au cunoscut prea multe excomunicări făcute de către Biserica Ortodoxă- ar fi doar două celebre: Lev Tolstoi si Nikos Kazantakis.
Acum, datorita lui Ciprian al Buzaului, Vrancei si a ce o mai fi el,lista s-a completat cu domnul Romică Gavrilă şi …cei dimpreună cu dânsul. Să nu se spună că BOR-ul nu îşi aduce contribuţia tongue emoticon

Motivul? Au contestat, cu vehemenţă exagerată, dar legală, o decizie administrativă a arhiepiscopului lor. Deci nu a fost vreun caz de, Doamne fereste! subtilă erezie.
Gestul ar fi exagerat dacă nu ar fi incorect. Pentru că speţa în cauză, până să se ajungă la astfel de drastice sancţiuni trebuia supusă judecăţii Sinodului mitropolitan, Sinodului patriarhal şi chiar, de ce nu? dacă domnul Romică insista, Sinodului pan-ortodox.
Pentru că, nu e aşa? cu riscul de a prelua o lozincă folosită de proaspeţii excomunicaţi, nicio eparhie nu este proprietatea unui episcop- oricât de arhi- s-ar crede acela.

Problema serioasă este însă alta.
În timp ce BOR nu a excomunicat, cum singur recunoaşteţi, nicio căpetenie comunistă, nicio căpetenie masonică (ba chiar le-a primit în forurile sale de conducere), în timp ce în BOR nu s-a discutat niciodată serios pe tema lipsei crase de cultură teologică a enoriaşilor şi…preoţilor, iată că se recurge la măsuri extreme- a excomunica, repet, nu e o formă de canonisire ci o formă de ….” a da satanei” (cum singur citaţi din Pavel)- pentru că a fost prăfuit simbolic bombeul unui pantof arhieresc. Care, nu e aşa? trebuie pupat cu supunere.

Aş pune pariu, dacă a pune pariu nu ar fi în sine un păcat, că dacă am face un elementar test grilă cu ereziile mari ale istoriei credinţei, am avea o masă critică de minimum 33 la sută din preoţi care ar mărturisi, din proastă ştiinţă, vreo erezie sau alta.
Să ne amuzăm citind vechile canoane?
Am vedea, de exemplu, că încă de la canoanele apostolice, nu există niciun temei pentru ca fostul episcop vicar patriarhal de la Bucureşti să poată să ajungă arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei.
Deci departe de a fi fost arhiepiscop, P.S. Ciprian ar fi trebuit să fie „afurisit.” Că e afurisit cu credincioşii, asta e altă discuţie tongue emoticon….

Dar, ca să cităm o scriptură păgână, „quod licet Iovis, non licet bovis”, nu e aşa? E un verset care parcă e motto pentru mulţi arhierei, mai ales dintre cei ortodocşi.
De aceea, în loc să aplaudaţi „acrivia” unor arhierei care „dau cu anatema” după cine le disturbă „înaltpreasfinţia”, ar trebui să vă gândiţi foarte serios că afacerea domnului Romică va deschide porţile pentru un despotism deloc luminat şi deloc sfânt, întărindu-se şi mai mult autoritatea deja faraonică a unor arhierei care altfel nu confirmă nici prin înţelepciune, nici prin sfinţenie….

În sfârşit, mă amuz să mai remarc o dublă măsură. Deci bisericile nu sunt ale credincioşilor care le-au construit ci …aparţin Bisericii ca instituţie. Bon! Dar atunci de ce BOR, atunci când Biserica Greco-Catolică solicită retrocedarea bisericilor confiscate, cu ajutorul comuniştilor, invocă faptul că aceasta ar trebui să fie decizia comunităţii?
Nu e o scăpare logică pe acolo?

preasfintitul-parinte-ciprian-campineanul-noul-arhiepiscop-al-buzaului-si-vrancei-18446212

Vindecarea de la scaldatoarea Betesda

Hristos a înviat!

Evanghelia acestei Duminici ne întoarce înainte de momentul Învierii Domnului, la vindecarea slabanogului de la scaldatoarea Betesda.
În acea scaldatoare se spunea ca, din când în când, un înger al Domnului venea și tulbura apa, iar cine se arunca în apa dupa tulburarea ei, se vindeca de orice boala. Ca atare locul era plin de lume care aștepta acea ”tulburare” a apei, pentru a se putea vindeca.
Hristos întâlnește acolo un om bolnav, paralizat, care statea de multa vreme cu speranța vindecarii. Însa aceasta speranța parea deșarta în contextul în care, fiind paralizat pur și simplu nu avea cum sa se arunce singur în apele vindecatoare. Ar fi fost desigur, speranța ca unui om i se va face mila de el, dar între atâția oameni care așteptau vindecarea, nu se gasea niciun om. Și asta îi și spune slabanogul lui Hristos: ”Nu am om care sa ma arunce în scaldatoare”.
Logica vindecarilor de la Betesda era una concurentiala: exista periodic o sansa de care poate profita o singura persoana. Ca atare, ca în orice activitate concurențiala, nu mai exista loc de mila, ajutor, ci, in cel mai fericit caz de ….fair play. Slabanogul putera fi multumit ca nu este ”scos din joc”, ca nu este indepartat de rau/voitori de langa singura șansa a vindecarii sale.
O întrebare ar fi: dar de ce Dumnezeu îngaduia aceasta? De ce mai cobora un înger acolo, în apele Betesdei, daca prețul e atât de mare: oamenii fiind ispitiți sa își piarda umanitatea pentru a obține câte o vindecare?

Raspunsul este simplu: pentru ca la Betesda se puteau întâmpla doua lucruri.Ma întâi, câte un om, periodic, se vindeca de bolile sale și se putea întoarce la o viața normala, dând slava lui Dumnezeu, care l/a vindecat. Or când treci printr/un miracol, e greu sa mai crezi ca viața ta spirituala va fi una împietrita.
În al doilea rând tocmai din pricina atmosferei de acolo, în care așteptarea vindecarii trupești putea sa împietreasca dragostea de aproapele, exista o șansa extraordinara pentru cineva ca, ajutând un bolnav sa se vindece, sa se comporte si sa primeasca rasplata de om al lui Dumnezeu.
Și la pelerinajele din zilele noastre vedem oameni înghesuindu/se, având un comportament lipsit de iubire fața de aproapele, în care disperarea nevoii de a obține un har de la Dumnezeu, o vindecare de o suferința, îi face sa devina nesimțiți fața de nevoile aproapelui lor. Dar, ca și la Betesda, în mulțimile care se îmbulzesc sa pupe moaște, sa puna mâna pe ceva agheasma sau pe cine știe ce ”mir” miraculos, Dumnezeu așteapta sa vada oameni. Și în așteptarea aceasta, vindeca si câțiva sarmani bolnavi.

Scaldatoare

Andrei Scrima

Urmăresc. cu oareşce interes şi cu destul de multă satisfacţie a confirmării, înregistrarea întâlnirii dintre Horia Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Anca Manolescu, Gabriel Liiceanu şi alţii, eiusdem farinae, dedicată părintelui Andrei Scrima.

Înainte de a ajunge să îl citesc pe părintele Andrei Scrima nu am putut să nu remarc tăcerea aproape completă a mediilor teologice ortodoxe (dar şi catolice sau protestante- atât cât le cunosc) cu privire la opera sa.

După aceea am citit şi eu din scrierile părintelui- publicate în quasi-unanimitate (cu excepţia jurnalului de la conciliul Vatican II) la editura Humanitas şi nu la vreo editură cu pretenţii teologice.
Am descoperit un gânditor care suferea de toate bolile intelectuale ale teologului progresist şi relativist occidental, un posibil studiu de caz pe care Alain Besancon să îl folosească pentru a prezenta crizele şi ispitele Creştinătăţii contemporane. Categoric un intelectual de mare cultură şi chirurgicală inteligenţă, dar foarte departe de idealul teologic creştin, ca şi de cel monastic.

Andrei Scrima a fost însă factorul teologic coagulant al intelectualilor publici de îi numim (impropriu) „păltinişeni”, aşa cum Monica Lovinescu a fost mentorul orientării lor civice şi politice.
Stareţul NEC-ului, părintele Scrima a plantat, cu un şarm probabil greu de respins, germenii relativismului teologic şi cultural, o viziune creştină care- deşi avea farmecul său, mai ales pentru nişte intelectuali care în cea mai mare parte nu aveau o relaţie comodă cu creştinismul- avea un duh străin. Şi asta se vede din cărţile sale, din ludicul sincretist pe care îl emană, din „guenonismul” şi ezoterismul uneori chiar evident.

Şi asta explică şi de ce Biserica (foarte inspirat şi sănătos) păstrează o distanţă rezervată faţă de gândirea lui Andrei Scrima, dar şi de ce intelectualilor publici de le spunem „păltinişeni” le-a ieşit orice (şi notorietate, şi bani, şi influenţă politică) dar nu le-a ieşit să fie nişte rezonabili conservatori creştini…

Andrei Scrima_09070755