Neprihănita zămislire a Fecioarei

E interesantă sărbătoarea aceasta, a Neprihănitei zămisliri a Fecioarei.
 
Ea a apărut în Răsărit şi s-a bucurat de oareşce popularitate acolo (şi avem o lungă listă de sfinţi răsăriteni, de la Efrem Sirul la Roman Melodul, care mărturisesc neprihănita zămislire a Fecioarei).
 
Când a ajuns în Apus, credinţa în neprihănita zămislire a avut parte de opoziţia teologiei apusene (Toma de Aquino a fost, argumentat, în contra acestei idei). Însă evlavia populară, care faţă de Fecioara Maria a avut de multe ori porniri exagerate, a triumfat (ca de prea multe ori!!!) deasupra teologiei.
 
Devenită dogmă în Apus, neprihănita zămislire a pierdut însă tot respectul în Răsărit, unde apăruse iniţial, fiind considerat de acum o „inovaţie papistăşească”, respinsă cu hotărâre, cu argumente ca …ale sfântului Toma de Aquino :).
 
Ce e şi cu confesionalizarea Bisericii…. Duce la anecdote din astea :).
 
Părerea mea este aceea că zămislirea Maicii Domnului a fost un dar nepreţuit atât pentru părinţii ei cât şi pentru restul umanităţii.
Dar ideea neprihănitei zămisliri ridică foarte multe probleme teologice- hristologice, mai ales- serioase.
Mai cred că ideea de dogmă mariană este o exagerare neinspirată din istoria Bisericii. Nu e nevoie ca Biserica să facă mai multe dogme decât le poate duce. Mai ales când e vorba de dogmatizarea unor exagerări pioase, cum este această credinţă nefondată biblic cu privire la zămislirea Maicii Domnului.
Philo_mediev

Clasa de mijloc

„În România clasa de mijloc nu există, iar eu îmi construiesc mesajul pentru acea clasă de mijloc”
(Alina Gorghiu, Realitatea TV)
După ce am râs, mi-am dat seama că e exact altfel.
În România există o clasă de mijloc- majoritatea celor care stăm pe Fb, pe aici, suntem parte din ea.
Prin clasa de mijloc se înţelege acea pătură urbanizată, burgheză, educată, cu venituri care se învârt în jurul unei medii pe economie, care îşi permit- mai greu sau mai puţin greu- cele necesare pentru un trai decent.
Clasa de mijloc românească este o burghezie funcţionărească- fie că e vorba de funcţionari, profesori, angajaţi la stat, cât şi angajaţi în joburi de „scârţa-scârţa pe hârtie” (vorba lui Caragiale) prin corporaţii şi firme private.
O parte insignifiantă a clasei de mijloc este intelectualitatea, în sensul ei ne-comunist (în comunism oricine făcea o facultate era intelectual), împărţită, ca peste tot în lume, în universitari, artişti, jurnalişti, în „integraţi” şi în „boemi”.
 
Această clasă de mijloc este foarte mult idealizată. Unii o idealizează atât de tare, încât nu o văd în România. Alţii o rezumă la mediul privat şi îi aplică un discurs ideologic, ţinându-i teoria liberală a chibritului (că…., blablabla „prin noi înşine”, micul întreprinzător, draci laci).
Numai că acest discurs nu prinde la clasa de mijloc. Nici la cea românească, nici la clasa de mijloc a niciunei ţări europene.
Clasa de mijloc nu poate fi ideologizată- iar iluzia liberalilor, că vor putea să transforme clasa de mijloc în propriul său public, este foarte asemănătoare cu iluzia marxiştilor că proletariatul ar putea fi electoratul lor captiv.
Clasa de mijloc are nevoie şi este beneficiarul real al serviciilor sociale- se gândeşte la pensii, se duce la spitale şi îşi foloseşte asigurăril medicale (pentru că are grijă mai mult de sănătate decât cei sărmani, sau cei de la ţară), are meserii relativ instabile şi este mai interesată de o guvernare care să ţină economia stabilă, decât de vreun stat minimal care să lase clasa de mijloc la cheremul patronatului.
Clasa de mijloc este fragilă tocmai pentru că, fiind clasă de mijloc, gustă plăceri aristocratice, dar fără să aibă certitudinile unei rente nobiliare sau garanţia unei mari averi (aceasta fiind caracteristica fundamentală a lifestyle-ului burghez), Clasa de mijloc nu se mai poate mulţumi cu puţin, aşa că spectrul şomajului, pentru ea, este mult mai atroce decât pentru proletariat.
De asta nu e nicio mirare că în clasa de mijloc se oscilează între social-democraţie şi conservatorism, iar liberalismul este foarte puţin prizat.
 
Deci e tocmai invers, doamnă Alina Gorghiu: clasa de mijloc există, dar discursul dumneavoastră nu este pentru ei.

15095040_10208047182243171_6742322335640418925_n-2

Avacum (Habacuc)

Astăzi calendarele cinstesc un alt sfânt profet „mic”: Avacum (după Septuaginta) sau Habacuc (după Biblia ebraică)
 
Acum ceva vreme, cercetând în Biblie imaginea turnului de veghere şi a străjerului (după mine, una din cele mai profunde imagini propuse de Biblie) am găsit versetul acesta de la Avacum, pe care mi l-am ales ca motto- pentru că asta cam fac eu:
„Voi sta de strajă şi mă voi aşeza în turnul cel de veghe ca să priveghez şi să văd ce-mi va grăi mie şi ce-mi va răspunde la tânguirea mea.” (2,1).
 
Cheia profeţiei lui este însă următoarea:
„Iată că va pieri acela al cărui suflet nu este pe calea cea dreaptă, iar dreptul din credinţă va fi viu!” (2.4)
 
E un lucru greu, care nu ne mai place în vremurile astea, nici măcar nouă, credincioşilor: acela de a pune întâietate credinţei.
Trăim vremuri în care întâietatea o are morala, o au faptele, nu credinţa. Chiar ne simţim un pic vinovaţi când vorbim de credinţă şi toate enciclicele papilor şi pastoralele patriarhilor sfârşesc în îndemnuri moralizante.
Însă o morală care nu se justifică, nu îşi găseşte resursele în credinţa în Dumnezeu, este o morală proastă şi care poate devia tot timpul spre lucruri monstruoase.
Viaţa este însă în credinţă, în raportarea atentă la Dumnezeu cel viu, ne sugerează Apostolul.
Acest Dumnezeu, ne avertizează El, nu se găseşte nici în pietre, nici în lemne aurite, dar nu e nici vreo abstracţiune, un Dumnezeu al filosofilor.
Aici e marea, foarte marea ispită a vremurilor noastre când vine vorba de Dumnezeu: fie de a cădea în idolatria superstiţiei,, a lemnelor şi pietrelor miraculoase, fie de a cădea în închinarea într-un Dumnezeu abstract, conceput din cărţile lui Aristotel.
Dar unde e Dumnezeu căruia trebuie să ne închinăm?
Avacum o spune clar:
„Dar Domnul este în templul Său cel sfânt; pământule întreg, taci înaintea Lui!” (2,20) şi apoi, urmează (capitolul 3) un text de frumuseţea şi măreţia psalmilor, în care profetul stă şi descrie liric pe Dumnezeu.
Însă cheia rămâne tăcerea în faţa Lui: tăcerea plină de credinţă că voia Lui se va face:
” (..) ea se va împlini la vreme şi nu va fi vedenie mincinoasă. Dacă întârzie, aşteapt-o, căci ea va veni sigur, fără greş.” (2.3). Credinţa este însă cea care ne va ţine vii.

 habacuc-2

De ziua naţională

E o chestie oarecum paradoxală, dar explicabilă.
Noi datorăm toate realizările noastre din istorie clasei politice şi diplomaţiei.
Naşterea Statului român, la 1859, este realizare politică. Dinastia străină de la 1866, care ne-a oferit atât de necesarul prestigiu internaţional, este o reuşită politică.
1877 ar fi fost imposibil fără eforturile politice de la 1877- 1878, care au dus la recunoaşterea independenţei şi primirea Dobrogei ca compensaţie pentru judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad.
Felul inteligent în care am ştiut să speculăm inclusiv înfrângerea noastră în primul război mondial (prin unirea cu Basarabia) şi apoi înfrângerea Puterilor Centrale, pentru a ne uni cu Bucovina şi Transilvania, este meritul clasei politice.

În 1968 am sfidat URSS printr-un act politic, nu militar. Revoluţia din decembrie 1989 a fost de fapt o reuşită pentru că a existat voinţă politică a acestei schimbări.
Faptul că suntem în UE şi în NATO, datorăm clasei politice.

Cu toate acestea, dispreţuim clasa politică, avem fantezii „tehnocrate”, desconsiderăm Parlamentul, nu avem nicio înţelegere pentru politicieni- musai hoţi şi incompetenţi.

În schimb, mitizăm armata română, care, la rigoare vorbind, nu s-a încununat cu lauri, ba chiar ne-a făcut de ruşine (participarea la Holocaust, haosul din decembrie 1989, etc.).

Poate dacă am investi mai multă încredere, speranţă, energie şi bani în clasa politică, am avea rezultate şi mai bune.

Eu chiar cred că prezentul şi viitorul României depinde de politicienii şi diplomaţii acestei ţări, nu de armată.
Şi de asta, de 1 Decembrie, îmi doresc ca românii să aibă încredere în Parlament, nu în armată, în democraţie, nu în instituţiile de forţă.

Plen

De ce PSD?

Hai să luăm lucrurile pe rând: în SUA a câştigat alegerile un preşedinte izolaţionist, care a spus nu o dată că doreşte să retragă cât mai mult SUA din diverse poveşti internaţionale nerentabile.
De asemenea, primul său gest în politica externă a fost să asigure Rusia de faptul că situaţia în zonă se va detensiona.
 
Efectele se văd deja în alegerile din Moldova şi din Ungaria, în poziţionarea pro-rusă a viitorului Franţei, în acordurile politice care se construiesc în jurul României.
 
Este evident că România trebuie să îşi schimbe strategiile de politică externă, să îşi nuanţeze poziţiile, să redeschidă dialoguri diplomatice închise, să pună capăt discursurilor de tip „război rece”, să renegocieze înţelegeri, să transmită semnalul că suntem ceva mai mult decât eram până acum.
Iar asta nu de mâine ci de azi. Dacă nu s-ar putea cumva chiar de…ieri.
 
Însă….
Avem un preşedinte care, chiar şi votanţii săi o recunosc, este….tufă de Sibiu şi ar fi un incompetent şi ca preşedinte pentru vremuri normale, dar nu pentru timpurile care se anunţă.
Asta este. A fost votat într-o perioadă în care ambasada SUA la Bucureşti conducea de fapt România, aşa că rolul său era unul simbolic. Dar acum….
Avem un guvern, zis „tehnocrat”, care e de nota 10….la PR. Nu am avut de mult un guvern mai incompetent, cu 10 miniştri schimbaţi în 12 luni, a cărui singură performanţă a fost că a funcţionat ca „pilot automat” al fostei guvernări Ponta. Doar că pilotu automat nu poate nici ateriza, nici decola, nici schimba direcţia.
Nici viitorul nu sună mai bine.
Sunt patru partide care, realmente, se bat pentru guvernare: PNL şi USR, pe de o parte, şi PSD şi ALDE, pe cealaltă parte.
Niciunul dintre ele nu se ireporşabil şi nici promiţător. Mai întâi pentru că se pare că în niciunul din cele patru partide nu s-a luat act de alegerea lui Trump ca preşedinte şi de schimbările majore din regiune.
 
PNL este un partid în derivă, fără cadre, fără viziune, incapabil să fie mai mult decât un partid de opoziţie la PSD.
USR nu este un partid, ci un haos doctrinar unit de un crez: că trebuie o „altfel de politică”. Nici măcar preşedintele partidului nu vede un viitor pentru acesta în anii ce vor urma.
ALDE este tot mai mult partidul făcut de PSD cadou lui Tăriceanu, în care acesta îşi adună prietenii politici mai mult sau mai puţin compromişi, să aibă şi ei un viitor politic.
Deşi Tăriceanu are un discurs realist pe diverse chestiuni- cum este cea a poliţiei politice făcute de DNA şi SRI- nu vezi nici soluţii, nici idealuri.
PSD este un partid pe care schimbările din zonă l-au prins tocmai în plin proces de „reformare” (cu ajutorul DNA) în sensul dresării sale ca partid cuminte, de sistem.
 
Alte partide nu pot să se constituie în alternative serioase: PRU este, cu tot dragul pentru prietenul meu Mirel Palada, o glumă politică a lui Sebastian Ghiţă.
Alianţa Noastră este o glumă politică făcută lui Marian Munteanu. Mişcarea Populară este extensia unui Traian Băsescu ce e responsabilul de facto al izolării României de acum. El, doar nu ficusul de la Cotroceni, a dus România în acest război rece care o să ne iasă pe nas.
 
Atunci, care ar fi scenariile?
Doar două: să ne încăpăţânăm să rămânem ultimii mohicani ai euro-atlantismului de tip „război rece”.
Pentru aceasta e nevoie de un guvern Cioloş şi de preşedintele Iohannis.Dar, desigur, şi de multă răbdare din partea noastră…
Deci, PNL şi USR sunt opţiunile electorale pentru adepţii acestui scenariu.
 
Al doilea scenariu este schimbarea.
Pentru acest scenariu nu avem, la rigoare, nicio variantă. Dar avem o mică speranţă: aceea că PSD şi ALDE au resursele interne să construiască un guvern mult mai flexibil diplomatic şi ideologic decât guvernările de tip Cioloş.
Şi acesta este motivul pentru care, din cel mai rece pragmatism şi din cea mai disperată speranţă, eu voi susţine PSD şi ALDE.
 
În rest, Dumnezeu cu mila, cu îndurările şi cu iubirea Sa de oameni, să aibă milă şi de noi…..
15095040_10208047182243171_6742322335640418925_n-2

Criticilor mei, conservatorii „constructivi”….

Astăzi, un prieten prins de febră electorală (deh, candidează) mi-a reproşat că aş fi „conservator de cafenea”, că sunt anti-ortodox, că am un conservatorism teoretic şi rupt de „realitatea naţională” (ca şi Pleşu), că nu sunt constructiv, doar demolator, că am un complex faţă de ortodocşi, trăind un soi de dramă psihanalizabilă în raport cu Biserica Ortodoxă şi că nu m-a văzut prezent la „activităţile şi proteste organizate de noi” (unde acest „noi” ar fi cine ştie ce forţă conservatoare)
 
Reproşurile lui le-am transformat pe toate în calităţi.
Da. Sunt un conservator „de cafenea”. Dar se poate altfel?
A fi conservator înseamnă să stai să rumegi lucrurile, nu să te arunci cu capul înainte. Şi asta o faci la o cafea, o ţigară, o pipă, un pahar de ceva… Stai şi….rumegi.
Anti-ortodox? În măsura în care pot fi acuzat că sunt anti-catolic. Sunt anti-idolatrie, sunt pentru o Biserică reactivă în societate, o Biserică a cărei voce profetică să se audă în spaţiul public. Şi, am spus-o de multe ori, vocea din societatea românească trebuie să fie în principal cea a Bisericii Ortodoxe.
Deci departe de a fi anti-ortodox. cum mă suspectează unii, sunt pro-ortodox. Aceasta nu înseamnă însă că adopt vreun ton ipocrit „smerit”, că adopt vreun miorlau al „ascultării întru toate”, pentru că- cred cu toată convingerea lucrul acesta: fariseismul „smereniilor” ipocrite şi submisivităţii iraţionale, este cancer pentru Biserică.
Nu sunt diferit în raport cu Biserica mea, cea Catolică, decât sunt cu Biserica Ortodoxă, cea mai puternică expresie a societăţii civile din ţara mea.
De altfel, slavă Domnului! exceptând câţiva amici care fie sunt cuprinşi de febre electorale (ca cel de la care a pornit acest text), oamenii care trebuie au înţeles mesajul meu. Şi sunt citit, ascultat, introdus în dialogul cu factori decidenţi din Biserica Ortodoxă română. Dovadă că nu spun chiar prostii…
Nu sunt „constructiv” şi e bine că nu sunt aşa. Dacă aş fi fost „constructiv” aş fi avut două candidaturi perdante, aş fi pierdut bani şi timp făcând partide şi combinaţii politice sortite eşecului, m-aş fi compromis şi irosit întocmind planuri şi cabale conservatoare.
Am fost pe acolo, în acel spaţiu „constructiv” şi am plecat, slavă Domnului!, la timp.
Prefer să fiu gânditor şi raţional, nu „constructiv”. Şi cred că e timpul să ne apucăm de reconstruit casa conservatoare, începând cu temelia şi cu pereţii, nu cu acoperişul (partidele politice, zis conservatoare).
Când hegemonia culturală e în mâna progresiştilor, ce folos că sunt „constructiv” în campanii electorale, intrând în combinaţii mai mult sau mai puţin toxice, dar cert perdante?
Da. Nu sunt constructiv în sensul în care nu mă gândesc la o carieră politică imediată, nu mă agăţ de orice şansă de a candida că poate-poate ies (şi mi s-a oferit să candidez pe locuri eligibile în partide non-eligibile, slavă Domnului!).
Conservatorismul meu e teoretic, dar tocmai de aceasta e realist: că nu e „constructiv”, adică mai interesat de ambalajul electoral decât de realitate.
Eu sunt în faza aia, neconstructivă, a conectării la realitatea românească. Care realitate, dacă vrem să o cunoaştem cu adevărat, e departe de iluziile naţionaliste. E foarte departe…
Relaţia mea cu BOR? Nu e psihanalizabilă, pentru că e foarte bună. E o relaţie matură, argumentată teologic, care, deşi poate irita suflete mai baticoase, nu am văzut decât să bucure (chiar şi într-un sens polemic) partenerii de dialog cu plăceri teologale.
 
În sfârşit. La supărarea amicului meu că „nu m-a văzut”, nu pot să nu mă întreb: ce crede că fac eu pe aici? De ce crede că scriu cu timp şi fără timp? De ce crede că îmi sacrific orice şansă academică occidentală pe altarul incorectitudinii politice?
Nu mă vede el? Asta e. Mă citiţi dumneavoastră….
Aceasta ar fi răspunsul meu acelui critic….

15095040_10208047182243171_6742322335640418925_n-2

Dezbaterea Dughin- de Carvalho, tradusă în România. Părerea mea

Astăzi am asistat la lansarea cărţii cu polemica dintre Alexandr Dughin şi Olavo de Carvalho, polemică purtată acum ceva ani.
 
Domnul Patapievici, cel care a prezentat volumul, a făcut-o lăsând impresia că asistăm la un soi de polemică extraordinară, cu consecinţe, subliniind, desigur, extremismul lui Dughin şi sugerând presupusa relaţie dintre acesta şi Kremlin.
 
În fapt, dezbaterea dintre Dughin şi Carvalho (pe care am avut ocazia să o urmăresc- citind schimbul de replici, chiar atunci când s-a desfăşurat, pe un blog dedicat evenimentului), este destul de modestă intelectual.
Este practic doar ciocnirea a doi oameni care suferă de păcatul de a avea mai mult convingeri decât idei şi nu au niciun chef real de a dialoga, dar profită de şansa câte unui aşa-zis dialog public, pentru a monologa.
Olavo de Carvalho este un intelectual conservator, cu valori catolice, intuiţii faine, curiozităţi serioase în domeniul gândirii politice.
Însă omul are şi el nişte fetişuri, din păcate non-erotice: crede că filmele cu Rambo şi cu Chuck Norris sunt reale. Mai precis crede că lumea este câmpul unei bătălii între feţi-frumoşi (americanii şi capitaliştii, în general) şi băieţi răi (comuniştii şi anti-capitaliştii).
Lumea are astfel o grămadă de explicaţii simple, nu suportă nuanţe şi adevărul ar fi atât de evident încât, drept consecinţă, dacă nu vezi chiar adevărul său, înseamnă că eşti fie „idiot”, fie „vândut comuniştilor”.
Ştiţi grupul de sectanţi extremişti de la ÎLD? Ei bine, ei sunt fanii lui Olavo de Carvalho. Asta ca să înţelegeţi cum funcţionează lumea lui Carvalho: ca pe ÎLD.
 
 
Dughin este opusul lui de Carvalho. El a creat o şaorma ideologică cu de toate: conservatorism, bolşevism, naţionalism, fascism, imperialism, ortodoxism, neobizantinism, panslavism, protocronism, geopolitică de secolul XIX-XX, dar aplicată secolului XXI şi mult circ mediatic.
Dughin încearcă să fabrice un vis post-ideologic pentru foştii cetăţeni sovietici şi est-europeni, care, oricât s-au bucurat că a căzut comunismul, simt inevitabil frustrarea de a fi pierdut războiul rece.
 
Şi aici cei doi intelectuali se întâlnesc: amândoi trăiesc în logica războiului rece şi sunt nostalgici ai acelor „good, old times” când SUA şi URSS purtau un război epopeic pentru lume.
Unde se mai întâlnesc? Sunt, amândoi, marginali. Niciunul nu are forţa intelectuală reală de a pătrunde în câmpul dezbaterilor de idei, de a conta academic, de a influenţa cu adevărat politici.
Olavo de Carvalho este blogger, editorialist pe unde mai apucă, conferenţiar pe unde mai apucă şi….profesor pe internet (deci nu e diferit profesional de ….mine).
Dughin a avut o carieră academică la Moscova, fiind însă dat afară din universitate pentru poziţiile sale politice extremiste. Are şi el site, vorbeşte pe unde poate, publică pe unde poate, mai prinde câte o sinecură (din care cea mai importantă politic a fost cea de consilier al preşedintelui Dumei de Stat- deci un simplu consilier parlamentar, totuşi) sau o susţinere-finanţare (cum ar fi cea oferită de oligarhul Malofeev).
A fost chiar condamnat, nominal, de către Biserica Ortodoxă rusă, pentru ideile sale „năstruşnice” şi, ca şi Olavo de Carvalho, îşi construieşte notorietatea în mediul virtual.
 
 
Însă anii aceştia au fost buni pentru Dughin (şi mai puţin pentru de Carvalho- deşi acesta se va bucura, cel puţin în România, de o notorietate în creştere: Humanitas, din câte am înţeles, îl va traduce şi publica). Au fost buni pentru că s-a provocat un nou război rece, iar Dughin a fost personajul ideal pentru acest război rece.
Pentru că un delir extremist ca cel al lui Dughin este ideologia perfectă ce trebuie lipită Kremlinului, pentru compromiterea mediatică a acestuia în Occident.
Vladimir Putin este un politician ce nu e mai rău (dar categoric mai bun, pentru că ţine la ţara sa) decât orice alt lider occidental.
Nu e aşa că un Putin care să aibă ca strateg şi ideolog pe Dughin ar fi un soi de Hitler? Evident, nimeni nu stă să se întrebe cum Putin, un om inteligent, pragmatic, versat politic, ar putea să stea să asculte amalgamul acela ideologic al lui Dughin?
Nimeni nu stă să vadă că ideologia lui Dughin nu are nimic în comun cu acţiunile politice ale Rusiei conduse de Putin.
Important este însă ca lumea să creadă că Dughin este „creierul” lui Putin, pentru a putea apoi să îl acuzăm pe preşedintele rus de toate păcatele extremiste ale presupusului său ideolog….
 
 
Deci aceasta ar fi dezbaterea, după mine.
carvahlo1