Profesorul Daniel Barbu

A murit profesorul Daniel Barbu.

Ieri, mă întâlneam, întâmplător, la Ateneu, cu profesorul ce mi-a deschis ochii și gustul pentru teologia ca teologie. Astăzi aflu că viața/moartea m-a despărțit de profesorul care m-a influențat cel mai mult în ceea ce privește ideile: Daniel Barbu.

Stranie coincidență.

Daniel Barbu, profesorul care, politicos ca un nobil englez, erudit ca un filosof german și rafinat ca un intelectual francez, a fost, totuși, unul din cei mai revoluționari gânditori din România ultimelor decenii și, sigur, cel mai curajos teolog român.

Probabil foarte puțini au auzit de el, dar asta nu înseamnă că nu a fost enorm. Iar cei care i-au fost studenți și discipoli știm foarte bine asta.

Daniel Barbu a fost un geniu. Fiind un geniu al erudiției, un aristocrat al spiritului, de o decență și o politețe aproape imposibil de întâlnit în vremurile noastre, a fost condamnat la discreție.

Ne-a influențat major pe cei câțiva care ne-am regăsit pe parcursul său intelectual.

Căci dacă aș vrea să definesc povestea luI Daniel Barbu, ea este un parcurs, un pelerinaj.

Daniel Barbu a fost o într-o căutare continuă, din tinerețea sa de istoric, care interpreta cu un curaj extraordinar frescele din bisericile medievale românești, punând în discuție idei preconcepute și confortabile ideologic, la maturitatea sa de gânditor al politicii și până la etapa curajoasă, aventuroasă, non-confesională a teologului.

A murit la 66 de ani când ar mai fi avut încă multe decenii în care să scrie și să spună multe.

O neliniște a marcat parcursul profesorului Daniel Barbu. O neliniște în căutarea adevărului ca înțeles dar și în căutarea adevărului ca persoană: Dumnezeu.

Modelul și eroul său, chiar și atunci când a candidat la….primăria Bucureștiului, a fost. Iisus. Dar nu Iisus pietrificat sau desenat prin biserici, ci Iisus care provoacă, cel din Evanghelii.

Și cu acest model și erou în cap a avut cea mai curajoasă gândire din România.

O gândire curajoasă și (pentru mine cel puțin) frustrant de discretă. Ne-am ciondănit de câteva ori pentru că nu putea înțelege utilitatea internetului de a împrăștia idei.

A ales tot timpul calea clasică, riguroasă, a cărților.

În ultimii ani, Daniel Barbu a fost focalizat pe tema teologiei Împărăției lui Dumnezeu, care ar trebui să fie inima speranței creștine (dar creștinii bat câmpii cu nemurirea sufletului și….mersul în Rai).

Revoluția creștină, a Împărăției, ce trebuie reactualizată de fiecare dintre noi, este tocmai răsturnarea sistemului de putere al acestei lumi.

Iar asta nu o poți face fără curajul propriei schimbări/metanoia (traduse la noi prin insuficientul termen de ”pocăință”). Devenind o criză pentru această lume, devii un, acesta era termenul preferat al profesorului Barbu, ”agent al Împărăției” în lumea aceasta.

Dar pentru asta trebuie să ai curajul de a nu fi „mainstream” fără să fii un golan, un needucat, un necivilizat. Împărăția este Civilizația cu C mare care trebuie să ia loc acestor civilizații cu c mic, ale lumii acestui veac.

Adevărata revoluție este a iubirii raționale, nu a pasiunilor militante.

În ultimele noastre e-mailuri, când mi-a spus că din păcate cancerul de care suferea nu mai poate fi învins, i-am adus aminte profesorului Barbu de un moment amuzant din timpul doctoratului meu.

Eram într-un stagiu de cercetare doctorală la Roma și îl stresam pe profesor cu diverse e-mailuri administrative.

Nu mi-a răspuns la niciunul, dar eu continuam să îi scriu.

La un moment dat, tocmai trecuse Paștile, i-am scris tot un e-mail cu chestiuni administrative în care l-am salutat cu ”Hristos a înviat”.

A fost singurul mail la care mi-a răspuns:

”Adevărat a înviat!

Daniel B.”

Răspunsese la singurul lucru cu adevărat important.

Daniel Barbu a murit exact în prima zi a Postului Mare după rit bizantin. A murit în credința, speranța și mai ales dragostea față de învierea care, de la Iisus încoace, până la momentul final, în care cei demni de asta vor învia pentru viață și Împărăție, schimbă lumea.

A murit ca un agent al Împărăției. De aceea sunt sigur că va învia.

Este Bacalaureatul inutil?

Din păcate, nu. Este doar periculos.

Un examen care de fapt nu spune nimic despre ce ai învățat sau nu în anii de liceu ci doar, cel mult, despre ce ai tocit în clasa a 12-a și la meditații, a devenit un criteriu important, dacă nu singurul, pentru admiterea la facultate.

Și de asta facultățile primesc ca studenți niște tineri buimaci, care nu știu de fapt ce vocație au, ce își doresc, iar a căror competență intelectuală este redusă, în cele mai multe cazuri, la capacitatea de a învăța cantități de informație inutilă.

De fapt școlile ratează cu brio -și asta pentru că există și presiunea examenului de Bacalaureat, între altele (mai sunt și cele de capacitate)- singurul lucru care contează de fapt pentru o formare intelectuală: o gândire sănătoasă, capabilă de sinteză și speculație sustenabilă rațional și argumentativ.

Nu am nevoie să știu în ce zi și în ce an a avut loc bătălia de la Vaslui. Pentru date și detalii am Google-ul.

Este însă foarte important să știu de ce e importantă această bătălie și să o pot așeza în contextul istoric moldovenesc, românesc, est-european, european….

Un om deștept al vremurilor noastre nu este un om care poate câștiga concursuri de cultură generală. De fapt simpla înmagazinare a informației nu este criteriu de deșteptăciune.

Deșteptăciunea este inteligență speculativă.

Un om deștept al zilelor noastre trebuie să aibă capacitatea de a intui/identifica sursele credibile (în online sau într-o bibliotecă fizică) și să poată integra și compila informațiile găsite acolo.

Dacă se ține atât de mult la un examen de sfârșit de liceu, acela ar trebui să fie redactarea unei lucrări, coerente, argumentate, integrabile în vreunul din domeniile majore studiate în anii de liceu.

Chiar și câteva poezii bune, care arată că în anii de liceu acel elev a citit, și-a educat scrisul, a gândit, ar trebui să fie suficiente. Și ar fi un indicator mult mai bun decât niște examene pe care le treci dacă le tocești.

Iar facultățile să dea examene de specialitate, să fie ele cele care fac o selecție a propriilor lor studenți, pe baza domeniului de specializare.

E aproape imbecil să intri la o facultate, oricare ar fi aceea, doar pe baza Bacalaureatului, sau a Bacalaureatului și a unei scrisori de intenție….

”Bunul român” și amenda

Eu nu am carnet. Îmi tot promit să îmi iau, dar nu am….
Merg cu transportul în comun.
De fiecare dată îmi scot bilet, conștiincios.
Mi s-a întâmplat de vreo 3 ori în viața mea adultă să nu îmi scot bilet -din amețeală, etc.

Ultima dată a fost prin toamnă. Eram la telefon cu maică-mea în timp ce am urcat în autobuz și am uitat să fac biletul.
Cum se întâmplă, atunci a venit și controlul.
Evident, m-am înjurat în sinea mea (eram singurul care merita o ”smetie” verbală), apoi, fără alte comentarii, am plătit amenda.
Am greșit, am plătit….
În spatele autobuzului, un cuplu prins fără bilete a început văicăreala/târguiala/agresarea verbală. Și, foarte probabil, după ce au coborât din autobuz, au și scăpat de consecința amenzii.

Pentru mine, a recunoaște că am greșit și a suporta decent consecințele este singura formă de comportament civic pe care o pot înțelege.
De asta se pare că nu sunt un ”bun român”. Și…sunt și fraier. Mulți mi-au confirmat că doar proștii plătesc amenzi la ITB. Sunt un prost cu doctorat. Bon…

”Bunul român” când este prins că a greșit, începe să se isterizeze și să se victimizeze. El nu greșește niciodată ci este „victima sistemului”, a unei „conspirații”.
Strategia românească este victimizarea.
O facem și din istoria noastră. Dacă lași un „bun român” să îți povestească istoria, vei afla că suntem un popor minunat, urât de toți, persecutat de toți, ce nu a făcut decât să se apere eroic și să fie atacat de mișei.

Vei afla că amestecul straniu de păgânism și creștinism este de fapt ”sfântă tradiție”, că disprețul societății românești față de educație și cultură ar fi de fapt o formă de frondă civilizațională contra ”imperialismului occidental”, că sărăcia și degenerarea morală prezente în satele și orașele românești, are un damf metafizic, fiind superioară față de sărăcia și degenerarea altora, etc…

Mă uitam la doamna senator Diana Iovanovici-Șoșoacă și interacțiunea ei cu, de altfel, impecabilii polițiști de la circulație. Dar mă uitam și la reacțiile următorilor dumneaei.
Nicio clipă, dar nicio clipă, doamna senator (dar nici secta sos-istă ce o admiră), nu s-a gândit să accepte vreun moment că, da, a greșit.
Nu. De vină este sistemul pentru că e traficul așa cum este. Apoi era „evident” că polițiștii erau puși de servicii și ocultă să ridice carnetul bravei senatoare românce.
Practic toți sunt vinovați, mai puțin doamna senatoare și poporul român (minus polițiștii, fostul actual soț și ceilalți trădători de țară, desigur).
”Bunul român”- cine va îndrăzni să îi conteste doamnei senator Diana Ivanovici-Șoșoacă, statutul de ”bună româncă”?- vrea domnia legii doar pentru ceilalți.
„Bunul român” a suferit prea mult în istorie ca să fie nedreptățit cu o amendă. De ce am murit la Mărășești și la revoluție? Ca să fie pusă poliția pe noi când încălcăm legea? Ce lege e aia?

”Buni români” au fost și #reziștii în 2012-2019. Aveau ei chef să facă un miting care să blocheze o piață din București sau din alt oraș din țară? Ce conta legea? Așa au apărut eroii de la 10 august, cu converșii juliți la revoluție.
Eu și aici nu m-am dovedit ”bun român”.
În 2012 am participat la primele mitinguri din ciclul #rezist. După aia m-am trezit la realitate.
La unul dintre ele, dus de mulțimea „revoluționară” (că ”bunii români”, popor curajos de la Burebista încoace, au capacitatea de a face din orice, ceva ”revoluționar”- chiar și un rahat de miting) m-am trezit în mijlocul pieței Universității.
Atunci jandarmii au dat cu lacrimogene ca să ne împrăștie.
Am luat-o la fugă (întâmplarea făcea să alerg alături de Remus Cernea), refugiindu-ne pe scările de la Teatrul Național, unde am suferit ”eroic” (cum altfel?) după efectul urât al gazelor.
Cernea era atunci un foarte ”bun român”: explica cum acțiunea jandarmilor era, cum altfel?, criminală!
Eu încercam să explic că, din contra, a fost o acțiune profesionistă și legală. Ilegali, eram noi, ”revoluționarii”. Și este și logic să fie așa: revoluțiile sunt, prin definiție, ilegale.
Ah, dar greșesc: Caragiale a găsit această categorie proprie ”bunilor români”: revoluția cu voie de la primărie (”Conu Leonida față cu reacțiunea”)….

În sfârșit, mă lungesc prea mult fără să am vreo concluzie sau o soluție….

Memorie și falsă memorie

Astăzi sunt mai filosof și insist să rămân așa.

Ce este acela gust? Ce e aceea amintirea unui gust?

Ne aducem aminte de exemplu, de gustul unei mâncări din copilărie. Amandina mâncată la cofetăria Ghiocelul din copilăria mea avea un gust pe care mi-l doresc, pe care îl consider superior unei amandine mâncate ieri (că azi e post).

Deși, dacă îmi aduc aminte obiectiv, nu avea cum să fie mai bună. Prăjitura copilăriei era făcută cu margarină și diverse dubioșenii economice (anii 80, deh), era mică și storcocită, căci nimeni nu era atent la detalii care să le facă vandabile comercial.

Cea de ieri era impecabilă- cofetărie care se respectă și nu vrea să își piardă clientela.

Pe de altă parte, amandina de la Ghiocelul are gustul ieșirii cu bunicii, în timp ce amandina de ieri a fost un simplu moft culinar.

Însă mi-l doresc pentru că e mai bun? Sau pentru că de fapt e o ”memorie proustiană” întoarsă, în care amintirea dorită a copilăriei mă face să doresc și gustul madlenei?

La fel și cu ”ciorba așa cum o făcea bunica”….

Ce înseamnă de fapt gust?

Cât este el legat de memorie și de emoție și cât este o senzație obiectivă?

Mircea Dinescu a povestit la un moment dat o chestie tare amuzantă, legată de miros, dar cred că merge și la gust.

Povestea că la un moment dat a avut o problemă cu fosa septică la el la moșie. Și…mirosea cam urât.

Ei, avea un turist acolo la el. Iese turistul și începe să tragă aer în piept și începe să spună: ”Ah, ce miros!”

Dinescu dă să își ceară scuze din pricina mirosului de rahat, dar nu apucă pentru că îl aude pe tip satisfăcut: ”Așa miroase a aer curat! Așa mirosea și la bunicii mei, la țară!”

Așa e și cu gustul. Avem false memorii ale gustului.

Deși suntem ferm convinși că cei mai buni caltaboși sunt cei ai copilăriei noastre rustice, dacă cineva ne-ar pune niște caltaboși făcuți la fel pe masă, am risca un atentat la fiere, cel mai probabil.

Pe de altă parte, dacă cineva, convingător, ne-ar livra un caltaboș de comerț cu povestea că este făcut la țară, exact ca pe vremea bunicilor, l-am băga în noi cu o satisfacție psihologică maximă.

Amintirile, mai ales când sunt edulcorate ca nostalgii, pot fi foarte ușor folosite ca să ni se livreze orice.

De asta majoritatea reclamelor speculează nostalgia și falsele memorii. Ciocolata Rom de acum, net superioară celei din alte perioade, ține la brand.

Mai găsești înghețată învelită ca un pachet de unt, ca în copilărie. Dar dacă aia din copilărie era învelită neglijent, asta de acum este impecabilă ca aspect.

Eugenia copilăriei era învelită prost, de cădeau biscuiții din ea. La fel, puteai avea noroc de o ”tonă” de cremă scăpată între biscuiți, dar și nenorocul de a avea un biscuit și jumătate abia atinși de cremă….

Acum totul este bine dozat și o eugenie fără jumătate din biscuit ar fi considerată rebut.

Firesc: nostalgia se confruntă realitatea….

Am avut azi discuții în care apărea recurent tema „gustului pe bune”.

Cât din acel gust pe bune este o proiecție fals anamnetică sau o proiecție ideologică (căci nostalgia poate avea forme foarte puternic ideologizate)?

Vezi oameni foarte convinși, de exemplu, că vinul ”neaoș românesc” ar fi ”căpșunica”. Care e făcută dintr-un soi ….americănesc, adus la noi acum vreo 100 de ani.

Și aici vine un alt element interesant: la „căpșunică”, la ”pomul de iarnă”, la „revelion”, etc., deși obiectiv știm sau putem afla repede că sunt departe de a fi tradiții venerabile, simplul fapt că le proiectăm subiectiv ca fiind „străvechi” este suficient.

Copiii noștri își vor aduce aminte de ”ce gust avea șaorma aia de la Dristor” cu aceeași venerabilă nostalgie cu care noi ne aducem aminte de ”ciorba bunicii”….

Și vor critica noile șaorme ale viitorului, cu maioneze bine degresate și cartofi prăjiți dietetic, că ”sunt artificiale” și ”nu au gustul acela, de carne și de cartof pe bune”, de altădată.

O altă legendă care speculează falsa memorie este ”legenda cu Vama Veche”. Nu este generație care să nu spună că ”nu mai e Vama de altădată”.

A fost amuzant când am auzit asta spus cu un aer înțelept conservator de niște tineri care nu aveau cum să prindă biologic ”Vama de altădată”…..

Și aici mai apare o chestiune: nostalgia poate deveni o modă. Nu ne mai amintim ceva ce ne proiectăm noi subiectiv, ci ne adaptăm nostalgiei oficiale.

În anii 90, era de bonton să idealizezi perioada interbelică. Și mulți oameni care nu prinseseră interbelicul fantazau despre ce Românie de vis era atunci.

Acum sunt mulți tineri născuți după 1990 care nu își refuză deloc plăcerea nostalgiei după epoca comunistă…. O nostalgie care nu e a lor, dar care e confortabil adaptabilă la moda de acum.

Pilda lui „big brother”

Duminica ”Fiului risipitor”.

Însă cei mai mulți dintre cei care ascultă această parabolă și predicile conexe ei, nu (mai) sunt din categoria fiilor risipitori.

E, evident, logic: din moment ce ești în biserică/casă de rugăciuni/etc., înseamnă că nu mai ești ”la porci”.

Însă parabola lui Iisus nu este doar despre fiul risipitor. Ea este și despre ”fratele cel mare”.

Iar exemplare din „fratele cel mare” sunt foarte prezente în biserici, ajung preoți/pastori/episcopi, predau religie și teologie, sunt implicați și activi….

Fratele cel mare este simbol al disciplinei, al ascultării (atât de iubite în unele biserici mai ales când e cultivată ca ascultare față de clerici), al sobrietății, ascezei dar….și al prostiei și lipsei de iubire.

Știți pilda: fratele cel mare, harnic și cuminte, se revoltă pe faptul că fiul risipitor se întoarce acasă și este primit cu bucurie, petreceri, daruri scumpe.

”Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său:

Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat.

Tatăl însă i-a zis:

Fiule (de fapt textul grec folosește cuvântul „Copile”- arătând uimirea Tatălui în fața infantilismului fratelui mai mare), tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat pierdut era și s-a aflat.”

Biserica este plină de „frați mari”.

Sunt oameni pentru care creștinismul este, cum spunea papa Francisc, un continuu post mare fără vreun Paște la capăt.

Chiar ajung să iubească să flămânzească în posturi, să stea la slujbe lungi, fac mătănii ca pe yoga, au transformat în ”bucurie duhovnicească” asceze și eforturi altfel stupizele.

Pentru ei nicio plăcere nu este chiar nevinovată.

La fel, ei nu îndrăznesc să se comporte ca niște fii ci ca niște sclavi. Asemenea fratelui cel mare, au nevoie de „dezlegare” ca să taie un ied, să petreacă, să își trăiască viața.

Cum Dumnezeu nu le dă niciun ied în cap, se bagă sclavi la ”părinți duhovnicești” care să le reguleze viețile.

Vor în concediu? Mai întâi să ceară dezlegare de la părintele duhovnic. Vor mașină nouă? Doar dacă primesc „binecuvântare” și alte găselnițe din astea care le arată mentalitatea de sclavi.

Pentru ei smerenia nu este cunoașterea lungului nasului și simțul măsurii, ci un joc pervers, bdsm, de auto-umilire (evident, ipocrită) în fața lui Dumnezeu și autorității ”duhovnicești”.

Dar de ar fi doar atât….

Problema cea mare este aceea că transferă impotența lor de a fi copii ai lui Dumnezeu și spre ceilalți. Nu le este suficient că ei sunt sclavi, dar vor ca și ceilalți să fie. Îi calcă pe bătături libertatea celorlalți.

De aici „sfânta ură” pe care o întâlnești în prea multe comunități creștine….

De asta vezi canoane și epitimii stupide puse să împiedice împărtășirea credincioșilor, ca nu cumva fii risipitori să se mai întoarcă la Tatăl fără acordul și ”dezlegarea” fraților celor mari.

Îi vezi cum judecă pe cei care nu sunt ca ei, sau care greșesc….

Ura față de „iecumenism”, antisemitismul, homofobia, naționalismul, rasismul, disprețul față de libertate des întâlnit între creștini sunt părți ale acestei patologii de „frate cel mare”: cum ceilalți să se bucure de moștenire dacă eu consider că nu o merită?

Desigur, sunt „ambalate” ca ”luptă cu păcatul”, ”apărarea valorilor”, ”apărarea civilizației”, ”combaterea ereziei”, etc…

Însă pilda ne arată că Tatăl nu pune pe fiul risipitor la „post și rugăciune”, ci la ospăț și bucurie.

Împărăția, și nu este singura pildă în care Iisus ne vorbește despre asta (a se vedea și pilda cu privire la plata lucrătorilor) se întemeiază nu pe o corectitudine contractuală ci pe armonizarea în iubire.

Ne-am venit în fire? Suntem iertați. Iertăm pe aproapele nostru? Suntem iertați.

Însă pentru această atitudine trebuie să fim fii ai lui Dumnezeu, nu sclavi ai lui Dumnezeu. Sclavul nu se poate bucura de Împărăție, pentru că nu este moștenitor ci lucrător al ei.

Fiul este însă moștenitor, e chiar îndreptățit și încurajat să se bucure, să petreacă. ȘI….să nu petreacă singur ci să își cheme prietenii la iedul pe proțap.

De ce? Pentru că așa va cuceri Împărăția lumea. cu creștini care „îmbolnăvesc” cu veselie curată pe cei din jurul lor, care primesc cu cântece și dansuri pe fiii risipitori, nu cu predici moralizatoare, care își conving prietenii să devină și ei fii nu să se angajeze ca slugi la stăpân…..

De asta eu nu aș predica niciodată evanghelia asta cu numele de „pilda fiului risipitor”. În biserici nu sunt ”fii risipitori” ci „frați mai mari”. Și ei, după cum chiar Iisus spune, sunt o problemă mai mare decât blegii care s-au pedepsit singuri plecând de acasă ca să mănânce roșcove cu porcii…

Aș mai spune doar atât: câți fii risipitori nu au plecat de la Tatăl pentru că „frații cei mari” le-au transformat credința în corvoadă, au încercat să îi idiotizeze și să îi transforme în sclavi prin predici, canoane, epitimii, ”sfătuiri duhovnicești” imbecile?

Cine este episcopul?

Am citit amuzat o postare „viralizată” în mediile ortodoxe online în care se afirmă nici mai mult nici mai puțin decât caracterul supranatural al episcopilor.

Aceștia nu pot fi judecați decât de Dumnezeu, iar dacă sunt nevrednici și păcătoși, aceasta ar fi tot din vina sau pentru pedepsirea…credincioșilor.

Am crescut într-o astfel de teologie ca majoritatea credincioșilor de prin România.

Am fost învățat că trebuie să nu îndrăznesc să am păreri critice despre cler, ba chiar că trebuie să fiu complice prin protejarea clericilor pe care îi surprind greșind, să respect clerul din oficiu, doar pentru că ar avea un statut supranatural garantat de hirotonie.

Practic timp de secole s-a construit o pseudo-teologie în care casta preoțească a fost transformată într-un soi de categorie specială, superioară oamenilor de rând și scăpată de sub controlul critic al rațional al „simplilor credincioși”.

Împănați în veșminte desuete, în ceremonii complexe, care îi separă de ”muritorii” de rând și îi fac un soi de parodii provinciale de împărați, episcopii s-au înconjurat de o întreagă liturgică și teologie a statutului lor privilegiat.

În orice biserică au tronuri, pentru ei se folosesc titulaturi pompoase, unele stupid și șchiop traduse ca sens în română (ce este aceea „înalt prea sfințit”? sau ce poate însemna ”prea fericit”? Exagerat de fericit, cumva?). Liturghiile la care participă se desfășoară mai degrabă în jurul lor decât în jurul ideii de Dumnezeu.

Desigur, scenografia și regia artistică pot fi impresionante și participanții la spectacolele liturgice nu pot să nu ajungă să fie cuprinși de un fior la venirea ….LUI, adică a episcopului.

Dar ce înseamnă episcop?

Cuvântul în sine este foarte simplu și foarte….laic.

Episcop, episkopos, înseamnă supraveghetor. Era o funcție laică în administrația polisurilor grecești, funcție întâlnită și în societatea romană.

În prima generație de creștini, episcopi erau acei bătrâni (presbuteroi- în greacă, de unde presbiter/preot acum) care aveau autoritatea de a supraveghea bunul mers al mai multor comunități bisericești.

Deci funcția era tot una administrativă.

Ca și cea de preot, de altfel.

Presbiterii nu erau „sacerdos”, ci erau liderii comunității bisericești, aleși pentru ”bătrânețea” lor atât în credință cât și în înțelepciune.

În timp ei au devenit și cei cu rol de conducere a momentelor de rugăciune a comunităților, dar altfel, în timpul apostolilor- și avem consemnări neotestamentare, carismele erau foarte împărțite și practic nu exista credincios care să nu fie implicat într-o activitate în biserică: unii catehizau, alții predicau, alții profețeau, alții exorcizau, alții se ocupau de activități sociale, alții vorbeau în limbi, alții cântau, etc..

Și pentru confirmarea în oricare dintre aceste slujiri exista așa numita punere a mâinilor, o binecuvântare de confirmare.

De altfel prima generație de creștini nu avea nicio familiaritate cu ideea de castă sacerdotală.

Da. Exista casta preoțească de la Templul din Ierusalim, dar nu toți creștinii mai aveau treabă cu acesta, iar după distrugerea Templului, preoția vetero-testamentară dispare.

La fel, exista casta preoților diverselor culte greco-romano-orientale din Imperiu, dar creștinii le priveau, evident, fără vreun respect și dorință de amestecare.

De ce primii creștini nu aveau preoți?

Pentru că toți se considerau preoți.

”Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“- le spune apostolul Petru creștinilor din vremea sa.

Presbiterii nu erau preoți sacramentali mai mult decât ”simplii credincioși”. Erau doar lideri administrativi ai comunității.

Episcopii nu erau niște supra-oameni îmbrăcați particular ci erau, cum le spune și numele, simpli supraveghetori ai mai multor comunități creștine. Și tot așa…

Însă Creștinismul nu a rezistat mult în această ”democrație a Duhului”. Unii au devenit mai egali decât alții și, în timp, pas cu pas, administratorii au devenit „funcționari divini”, subiecții unui respect ce depășește pe cel divin chiar, expresii ale puterii Bisericii în această lume.

Secole de-a rândul, aproape 1700 de ani, creștinismul s-a manifestat ca o ideologie a puterii politice. Se mai manifestă încă prin diverse țări și pentru anumite categorii sociale.

Iar în această logică, evident că episcopii nu puteau fi niște simpli supraveghetori și preoții niște simpli administratori. Nu. Ei trebuiau să se manifeste ca agenți ai unei puteri supranaturale.

De aici titluri pompoase, de aici veșminte liturgice particulare, de aici respectul impus instituțional, de aici invocarea unei autorități sacramentale (prin forțarea interpretării unor versete ca să pară că orice preot poate ”lega și dezlega” precum în cer așa și pe pământ…).

Numai că timpul devine istorie și istoria erodează.

Nicio ideologie a puterii nu poate fi convingătoare o eternitate, lucru confirmat și de Creștinătate, ce s-a epuizat ca soluție politică.

E tot mai greu să invoci acum, în vremuri în care oricine poate citi Evanghelia și în care accesul la informație este relativ ușor, o autoritate supranaturală pentru, de altfel, niște foarte ”lumești” administratori bisericești.

Se termină o epocă, s-a terminat deja…

Episcopii trebuie să redevină ceea ce erau la vremurile de început: administratori credincioși și atenți, frați mai mari dintr-o comunitate, care să încurajeze, nu să încerce să blocheze vocațiile diferite din Biserica în care sunt nu păstori (căci păstor este doar Hristos) ci simpli supraveghetori.

În Occident, dar va fi foarte curând și în România, deja episcopii din Biserica Catolică mai folosesc toate ornatele sacerdotale doar la ocazii, altfel duc o viață foarte simplă, alături de colegii lor preoți, și împreună cu preoții învață să accepte noua realitate: a Bisericii în care ei nu sunt decât niște administratori, cu nimic mai cu moț decât frații și surorile lor ”laici” și ”laice”, ce trebuie să își aducă fiecare, după propria sa vocație, contribuția la viața creștină comunitară.

Acesta și nu altul este viitorul.

Show-urile liturgice încep chiar să irite.

Exceptând o mână tot mai mică de credincioși nimeni nu înțelege de ce ar trebui să poarte episcopul mantii uriașe, de ce e nevoie de ”dovlecii” ăia aurii de pe cap, etc…

De altfel și tot mai mulți episcopi și preoți simt o jenă când vine vorba de „pupatul mâinilor” și alte formalități deja desuete….

Chiar ieri, după Sinod, am recunoscut într-un anticariat din București un mitropolit. Era doar în reverendă și răsfoia niște albume de artă.

M-a bucurat să văd asta. E un semn bun.

Când ne vom întâlni cu episcopii la coadă la super-market, făcând singuri cumpărăturile, iar ei vor fi în niște haine decente și normale, atunci va fi și mai bine….

Ce are Teodosie cu bărbile și ciclul menstrual?

Teodosie s-a legat și de cei care își rad bărbile.

Dacă mâine îl vor condamna pe Teodosie (am înțeles că circulă zvonuri „popești” și legate de suspendare- ceea ce eu nu cred), sinodalii vor comite chiar o greșeală istorică. Și îi vor oferi lui Teodosie o victorie de imagine: va deveni sfânt ierarh mărturisitor.

Teodosie este un om fără anvergură intelectuală. Dar are mult fler și viclenie.

El știe că, deși îl fac să fie impopular pentru cercurile mainstream, afirmațiile sale talibane, creștinismul său băbesc, basmele sale omiletice și superstițiile pe care le ridică la rang de teologie îl fac foarte popular, ba chiar cu un damf de sfințenie, în rândul masei credincioșilor simpli.

De aceea Teodosie merge pe cartea talibanismelor ăstora de trei parale, pentru că ele sunt esențiale pentru nucleul dur al credincioșilor.

Crede și el în ele? Cel mai probabil că da.

Dar este și conștient că ele sunt cartea lui câștigătoare.

Teodosie nu este prost. Știe că patriarhul Daniel -un personaj fad, lipsit de carismă și foarte probabil și de credință, dar mai ales lipsit de curaj și personalitate, nu are cum să fie un vector de popularitate în lumea ortodoxă română.

Știe că aceeași problemă vizează de fapt pe majoritatea ierarhilor ortodocși, aleși pe criterii de submisivitate și mediocritate și nu pentru a fi lideri bisericești.

La fel, Teodosie știe că șansele să devină mitropolit al Tomisului sunt de 0,1%, iar șansele de a deveni patriarh sunt de 1% (da, oleacă mai mari).

Însă știe că pe cartea pe care o joacă deja, el devine cel mai important ierarh din Biserica Ortodoxă română și cel mai….legitim, în ochii credincioșilor ortodocși hard.

Deci dacă îl vor sancționa, paradoxal îl vor alege pe Teodosie ca….patriarhul duhovnicesc al BOR, duhovnicia fiind ultima dintre virtuțile actualului patriarh administrativ, Daniel Ciobotea.

Ecce….filmul prost

Am fost la filmul „Ecce Homo- Brâncoveanu”.

Fusesem prevenit că este un film prost, dar nu mă așteptam să fie atât de prost.

În primul rând este prost scenariul. Sunt dialoguri care nu au niciun sens decât acela de a testa atenția spectatorului.

De exemplu, un schimb de replici suprarealist între Brâncoveanu și mitropolitul Antim, în care Antim îi spune că singura șansă a voievodului este ca acesta să își ia tronul înapoi prin negocierea cu turcul.

După care, tot Antim, în replica următoare, consideră că singura șansă ar fi fuga…..

Apoi scenele sunt așezate într-un puzzle prost, de te pierd ca spectator: tot timpul te întrebi ”asta e înainte de…?”, ”asta e după ce…?”

Dialogurile sunt toate nefericite, punând la grea încercare talentul actorilor, care trebuie să facă din rahat bici. Și, evident, nu le iese, cu tot talentul unora dintre ei.

Apoi sunt scene gratuite. De exemplu este o scenă de joc pastoral, la iarbă verde, a copiilor lui Brâncoveanu care mie mi-a adus aminte de spectacolele alea omagiale din comunism, prin scenografia lor șchioapă și momentele ieftine de „emoție”.

O scenă de-a dreptul hilară este întâlnirea lui Brâncoveanu cu fantoma fiicei sale proaspăt îngropate.

Actorul de îl joacă pe Brâncoveanu nu mimează- nici replicile nu îl ajută- vreo surpriză mai mare că întâlnește pe stafia lui fiică-sa, proaspăt băgată în cavou, dar….în zbor vine și un cocoș negru chiar în brațele domnitorului.

La care stafia îi explică lui vodă că atunci când îți zboară cocoșul negru în brațe, ai cam….pus-o. Iar sfatul stafiei angelice nu este să fie vreun martir ci să fugă.

De altfel din film se înțelege că Brâncoveanu insistă să nu fugă de sub paza turcilor (ienicerii fiind reprezentați ca un soi de ninja cu turban), pentru că i se băgase în cap că de fapt el trebuie să fie martir creștin.

Și merge cu obsesia asta până la capăt.

La procesul făcut lui- chiar în prezența sultanului- i se aduc 9 capete de acuzare, dar personajul insistă că de fapt singura miză a procesului ar fi vina sa că e creștin, ceea nu doar că e neadevărat istoric, dar nu transpare deloc nici măcar din replicile turcilor din toate scenele filmului.

Pur și simplu rămâi cu ideea că lui Brâncoveanu i se pusese pata să fie mucenic și îi convinge de asta și pe copiii săi.

Bodochi joacă mizerabil pe sultan. Nu mai spun că puteau să îi lipească naibii o barbă- că sultan fără barbă doar la Dan Pița și Sergiu Nicolaescu mai găsești….

Nu mai zic nici că sultanul Ahmed al III-lea, care a fost un rafinat intelectual și unul din marii sultani ai Imperiului Otoman (epoca domniei sale este cunoscută și ca ”epoca lalelei”), e jucat de Bodochi ca un soi de psihopat grotesc.

Scena cu Brâncoveanu chemat de sultan în serai, cu Ahmed oferindu-i o gagică lui Brâncoveanu așa, de ultima noapte în libertate, este…..penibilă.

Pița probabil a dorit să plagieze o scenă magistrală din istoria filmului românesc: când Mihai Viteazul și sultanul Murad al III-lea au o discuție profundă plimbându-se prin curțile palatului imperial. Ce i-a ieșit a fost o scenă chiar ieftină, de club de dansatoare din buric.

Ce să mai vorbim de scena execuției?

Brâncoveanu și băieții săi stau în șir cu fața la sultan și spatele la călău. Însă cum e decapitat câte unul, sângele sare direct pe fața sultanului….

Dorel Vișan joacă bine rolul bătrânului și vicleanului Cantacuzin. E singurul care chiar joacă bine în tot filmul. Îl prinde rolul- e pe tipologia rolurilor jucate de el, salvează replici altfel stupizele, dar nu poate salva și filmul.

Desigur, filmul fiind făcut cu binecuvântări arhierești (mitropolitul Ioan al Banatului s-a împlicat în scenariu, se pare), e plin și de lozincăreli patriotice și conforme cu linia actuală.

Când turcii- precum ”progresiștii” pe politicienii de acum- acuzau pe Brâncoveanu că a pus biruri mari pe sărmanii oameni, Brâncoveanu se justifica că e nevoie de biserici și clopote și de asta a strâns banii.

La fel, relația dintre Antim Ivireanul și Brâncoveanu este prezentată aproape liric, deși sursele din epocă dau de înțeles că Antim a fost chiar unul din conspiratorii care au dus la mazilirea domnului.

Dar cum amândoi sunt sfinți declarați în calendar, nu dă bine adevărul istoric, nu?

Dar iată ce spunea Iorga de Antim în relația lui cu Brâncoveanu:

”„Pe când Patriarhul Hrisant se străduia să scape viaţa lui Brâncoveanu şi a neamului lui, Antim nu făcu nicio încercare pentru aceasta, dovedind, astfel, că avea mai multe însuşiri decât inimă, şi că era mai bun meşter şi luptător politic decât arhiereu şi episcop creştin”.

În sfârșit, filmul este o porcărie pe care marele domnitor nu o merita…..

A nu vota- singura opțiune

Evoluția prezenței la vot la alegerile parlamentare din România sau despre cum, foarte democratic, s-a prăbușit încrederea românilor în politica românească.

1996: 76,01% din alegători

2000: 65,31% din alegători

2004: 58,50% din alegători

2008: 39,20% din alegători

2012: 41,76% din alegători

2016: 39,42% din alegători

2020: 33,30% din alegători

Practic două treimi din românii cu drept de vot au înțeles: politica românească în forma ei actuală nu este capabilă de soluții ci din contra, este problemă.
La fel, au înțeles că votul de fapt nu contează.

Și au ales practic: să nu mai participe la șaradă și să își vadă de viața lor.

Și da:  ce altă soluție decât să refuzi să mai participi la girarea prin vot a sistemului?
Evident, nu vei rezolva chestii macro.  Nu vei înlocui actuala clasă politică cu ceva mai bun.
Dar cu votul tău crezi că vei schimba ceva?
Poți tu forța gândirea listelor electorale altfel decât pe criteriile de pe acum?
Sau pur și simplu votul tău va gira și va asigura o brumă de legitimitate acestei clase politice alcătuite din corupți, bișnițari, golani, analfabeți funcțional, lași, tembeli, nebuni și patrioți care nu știu să folosească cratima….

Sau crezi că ”aliații strategici” care controlează România vor permite apariția și afirmarea unei alte clase politice decât acești proști și degenerați pe care îi au la mână? Însă faptul de a nu ieși la vot te extrage pe tine din sistem.
Pur și simplu refuzi să mai fi complice. Și transmiți și un semnal: te-ai prins de șaradă și nu mai vrei să fii parte a ei.
A nu vota este singura opțiune morală și politică decentă din România anului 2024.

Nu mai tăiați copaci pentru cărți proaste!

Nu mai tăiați copacii ca să vă lăudați că sunteți scriitori!

Rugămintea/îndemnul/manifestul meu este orientat spre mulți care fără să aibă ceva de spus, ci doar dintr-un orgoliu malahist, publică cărți.

Însă acum e motivat de întâlnirea cu volumul ”Despre sensul vieții”, ce conține niște dialoguri între Mihai Morar și Constantin Necula.

Dialoguri care puteau să rămână podcast, fără să se sacrifice lemn ca să se fabrice hârtie și să se publice o carte.

Necula e digerabil când îl asculți într-o emisiune sau conferință, căci are o melodicitate a vocii. Spune niște rahaturi ce sunt salvate de melodia spuselor.

Însă citit, fără melodie, te pune în fața a două riscuri de sănătate: fie să te îneci de la râs de la atâtea aiureli, fie să îți sară în sus glicemia de la atâtea dulcegăreli. Sau…și/și.

Are o scenă în care povestește cum au venit activiștii de partid comuniști la el, la școala primară, ca să explice prichindeilor că moș Crăciun nu există.

Evident, prichindelul Necula a căzut într-o depresie existențială din pricina cinismului bolșevic.

Din depresie a ieșit după ce taică-su a început să cânte un colind în mijlocul apartamentului.

Dar stați așa,colindul trilulit de domnul Necula senior care a atras atenția vecinilor, ce au început să cânte și ei. Corul s-ar fi extins epidemic, incluzând și pe sectoristul dar și pe secretarul de partid (ce stătea la scara 2)….

Da. A scris și Bulgakov o scenă similară, dar ca să ne amuzăm de felul în care își bate joc dracul de oameni. În cazul lui Necula, își bate joc popa de oameni….Doar ca să iasă el disident la 7 anișori…

În rest, fiecare pagină de carte este ca o scufundare într-o cadă plină cu miere: te simți lipicios și îți vine să vomiți de la atâta dulce.

Nu e nimic constructiv acolo- Necula evită toate subiectele sensibile poate nu din neștiință ci din oportunism.

Are niște șefi și o carieră de apărat, nu?

Sau e totuși ceva constructiv în carte: eu am devenit și mai convins că cel mai mare pericol pentru o cultură în criză ca a noastră, este ca ideea de carte să fie compromisă de astfel de maculatură…..